Altfel despre 1 Mai

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Printre multele moşteniri ale comunismului se află şi ziua de 1 Mai. Ziua Internaţională a Celor ce Muncesc. O zi cu care mai nimeni nu ştie ce să facă.

De fapt, nici ”comuniştii” nu prea au ştiut la ce foloseşte ea. Drept pentru care şi ei au schimonosit-o, i-au deformat sensul, au utilizat-o în scopuri propagandistice, şi în cele din urmă au marginalizat-o.

Destinul ei ”crud” are o explicaţie: 1 Mai este, înainte de toate, despre solidaritate. Şi lumea noastră a ajuns să urască până şi ideea de solidaritate, care, aşa cum ne învaţă pe noi Biblia neo-liberală, se opune schimbării, progresului şi creşterii profitului. În lumea de azi nu partidele ”de stânga” sunt adversarii capitalului. Ele au capitulat de mult în faţa lui. Duşmanul îl reprezenta mişcarea sindicală. Care mişcare, şi cu contribuţia stângii politice, a fost pusă cu botul pe labe. Ce înseamnă, de fapt, ”flexibilizarea muncii”? Nimic altceva decât scoaterea sindicatelor din ecuaţia negocierii raporturilor dintre muncă şi capital. Fără sindicate, care îi dădeau putere, angajatul este singur în faţa forţei copleşitoare a capitalului. Şi sistematic munca pierde.

Spre pildă, românilor li s-a spus că, dacă modificăm Codul Muncii, dacă angajaţii vor putea fi licenţiaţi mai repede şi cu costuri mai mici, dacă se poate zero, atunci capitalul va crea mai multe locuri de muncă, şi şomajul nu va mai fi o problemă. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Doar angajatul are condiţii şi mai proaste de lucru, salariile sunt tot mai mici, iar abuzurile angajatorilor, tot mai mari. Totul sub ochii blânzi ai statului, care s-a situat, cu arme şi bagaje, de partea capitalului, împotriva intereselor cetăţenilor.

Nu mai vorbeşte nimeni despre rolul sindicatelor în structurarea regimurilor democrate, în naşterea a ceea ce numeam ”statul providenţă”. Pentru tot mai mulţi oameni sindicatele sunt un fel de obstacol în calea bunăstării lor. Nu le mai înţeleg rostul. Sunt în epoca post-industrială, nu? Dar s-a întrebat cineva care este deosebirea dintre lucrătorii epocii industriale, înşiraţi la banda de montaj fordistă, şi angajaţii din IT, sau din call center, înşiraţi, la rândul lor, în lungi rânduri de cubicule? Doar faptul că unii foloseau chei fixe sau pneumatice, şi ceilalţi folosesc tastatura? Cine le reprezintă interesele noilor muncitori ai epocii digitate? Cine le apără drepturile? Cine îi reprezintă politic?

Slăbirea până la dispariţie a sindicatelor nu este un câştig nici pentru democraţie, şi nici pentru economie. Precarizarea muncii, scăderea puterii de cumpărare a angajaţilor, abuzurile împotriva angajaţilor nu au cum creşte eficienţa şi calitatea muncii. O democraţie slabă, pentru că a dispărut diferenţa dintre partide, şi ne aflăm în situaţia unui regim cu partid unic, în pofida aparentei supraoferte de partide, este, la rândul ei, un dezavantaj pentru economie. Calitatea guvernării, calitatea reglementării, toate astea se reflectă în calitatea creşterii economice. Lucrurile sunt legate. Iar satisfacţia de a fi distrus un adversar, sindicatele, începe să fie tot mai scump plătită.

Oricât ar părea de ciudat, acolo unde a existat o minimă solidaritate între muncă şi capital, rezultatele au fost  satisfăcătoare pentru ambele părţi. Lucru de care încep să se convingă din ce în ce mai multe entităţi economice. Care au nevoie de un dialog structurat cu angajaţii, pentru a le cunoaşte nevoile şi problemele, şi pentru a reacţiona mai bine şi mai rapid la schimbările din mediul economic şi social. De fapt, când ne uităm la întreprinderea capitalismului industrial, vedem că această solidaritate a existat şi acolo, în diverse forme. Iar sindicatele au fost un bun mediator, şi organizator, al acestei solidarităţi.

Cu sau fără mici şi bere, ziua de 1 Mai îşi va recâştiga locul meritat în conştiinţa oamenilor abia atunci când sindicatele vor ieşi din criza în care se află acum, se vor reinventa, îşi vor lua în serios rolul lor, de a reprezenta munca în faţa capitalului. Iar asta nu se poate face fără implicarea stângii, care, la rândul ei, trebuie să se reinventeze, să se întoarcă la origini, şi să facă un efort de onestitate şi de generozitate. Fără complicitatea ei, fără cedările ei, capitalul nu ar fi obţinut o victorie atât de categorică împotriva muncii.

Aşa că o vreme ziua de 1 Mai va fi doar subiect de glume proaste şi de clişee la fel de proaste. Iar solidaritatea, o vorbă în vânt. În timp ce noi, complici la toate astea.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite