Am căzut cu toţii în capcana PSD?

De câteva zile, am devenit o ţară de specialişti în drept. Dezbatem „cu vehemenţă“ argumentele juridice prin care Curtea Constituţională îi impune preşedintelui să semneze decretul de revocare a procurorului-şef al DNA.

Am alunecat fără să ne dăm seama de pe terenul unui conflict politic pe terenul juridic, aşa cum şi-a dorit domnul profesor de drept Tudorel Toader, pentru care tehnicitatea problemei i-ar fi asigurat un ascendent în argumentaţie în faţa majorităţii fără studii juridice.
 
În realitate, avem două viziuni politice opuse pe o temă care ţine de interesul naţional, respectiv mult-discutata luptă anticorupţie. Orice discuţie trebuie să pornească de la legitimitatea politicii în acest sens, confirmată prin vot. Lupta anticorupţie face parte din mandatul prezidenţial în curs, obţinut cu 6,3 milioane de voturi. Alegătorilor săi preşedintele Klaus Iohannis le-a lansat două promisiuni: menţinerea României pe drumul euroatlantic şi lupta anticorupţie, ca măsură ce decurge din primul angajament pentru a asigura dezvoltarea economică a ţării. Din evoluţiile politice, constatăm însă că această luptă oficială anticorupţie nu s-a grefat pe o bază de moralitate susţinută în societate şi a fost uşor atacabilă prin campanii de presă. Puncte de vedere repetate au pus în evidenţă deficienţele punctuale ale mecanismelor fără a menţiona importanţa luptei, gravitatea fenomenului de corupţie şi mijloacele limitate ale sistemului judiciar, Ca reacţie, o mare parte a opiniei publice a perceput aceste critici ca o strategie de anihilare a DNA şi nu ca tentative de ameliorare a activităţii acesteia, cu atât mai mult cu cât credibilitatea exponenţilor era afectată de interese personale. Din aceste motive, ne găsim în faţa unei false divizări naţionale si e momentul să ne reamintim legitimitatea politicii prezidenţiale.
 
A doua viziune, cea a coaliţiei guvernamentale, nu a fost definită explicit în programul electoral, dar s-a inserat progresiv ca prioritate politică din 31 ianuarie 2017, culminând cu declaraţia recentă a lui Liviu Dragnea că „lupta anticorupţie a mers prea departe“. Acţiunile politice ale coaliţiei au vizat diminuarea prerogativelor prezidenţiale cu recentrare pe rolul Guvernului şi al Parlamentului în diverse materii, dar mai ales la capitolul numirilor din sistemul judiciar.
 
Un articol principal din Constituţie îi conferă preşedintelui rolul de mediere, de echilibrare între puterile din stat şi acesta este spiritul care trebuie să guverneze toate atribuţiile sale concrete. În niciun sistem politic din lume, independenţa puterii judiciare nu este uşor de asigurat şi sunt necesare mecanisme complexe de echilibrare pentru a contracara tendinţa puterii executive de control sau influenţă.
 
Cred că echilibrul puterilor într-un stat este acea garanţie fără de care dezvoltarea societăţii nu este posibilă. Ţara din care provin, Franţa, se bazează pe o Constituţie creată după statura prezidenţială a lui Charles De Gaulle. Sistemul său prezidenţial are numeroase inconveniente, dar şi avantajul unei legitimităţi politice mari, asigurate prin votul direct acordat unui preşedinte cu puteri executive extinse. De 60 de ani, de când funcţionează acest sistem, au existat mai multe episoade în care şeful statului a aparţinut unui partid, iar şeful guvernului unei alte formaţiuni cu majoritate parlamentară. Această coabitare, practic cu dublă comandă executivă, nu s-a soldat cu crize majore pentru ţară. Linia roşie a interesului naţional nu a fost încălcată. Preşedintele a refuzat de multe ori numiri propuse de guvern,  dar nu s-a ajuns la contestarea constituţională a acestor refuzuri. Nici în Constituţia României, nu este prevăzută nicăieri obligaţia preşedintelui de a emite un decret.
 
Cum s-a ajuns la criza actuală!? Prin încălcarea liniei roşii de care am vorbit mai înainte, folosind orice mijloc pentru un control mai amplu al instituţiilor statului. Mai mult, se poate spune că politizarea unei Curţi Constituţionale este un atac grav asupra funcţionării democratice.
 
Nu putem să nu admitem, în consecinţă, că în joc nu este funcţia dnei Kovesi, ci rolul de echilibru între puterile din stat al preşedintelui României şi trimiterea sa într-un plan secund al politicii naţionale.