Am fost în mijlocul huiduielilor de la Iaşi

„Mai tare, bre! Dă drumul la sonor!“, „Să-i dea lu’ aceala mic o masă, să ajungă şi el la microfon!“, „Basarabia e România!”, „Unire!”, „Huoooo!”. Am fost în mijlocul oamenilor simpli la aniversarea a 157 de ani de la Mica Unire de la Iaşi. În Piaţa Unirii, lângă statuia domnitorului Al. I. Cuza, la nu mai mult de 70 de metri de scena amenajată pentru concertul de muzică populară şi, mai ales, pentru discursurile politicienilor.

La minus şase grade Celsius, stăteam în mijlocul unor pensionari liniştiţi, chiar interesaţi şi preocupaţi de ce aveau de spus înalţii politicieni veniţi de Ziua Unirii la Iaşi să le vorbească. În partea dreaptă era un grup numeros de muncitori de la Fortus (o fostă glorie industrială a Iaşului, distrusă şi în agonia administrării judiciare prealabile falimentului şi concedierilor, din nou, masive!). În partea stângă se adunaseră mulţi tineri în jur de douăzeci de ani cu pancarte pe care era scris „Basarabia e România!”; în spatele meu, căţăraţi pe borduri, oamenii de toate vârstele, mulţi de vârsta maturităţii veniţi cu copii mici şi mari. Toţi, dar absolut toţi oamenii din jurul meu erau liniştiţi şi cu un tonus ridicat. Însă, erau extrem de interesaţi de mesajele pe care urmau să le dea politicienii, chiar se îndemnau unii pe alţii să facă linişte fiindcă urmau să aibă loc discursurile.

Am descris un pic atmosfera din jurul meu fiindcă derularea rapidă a evenimentelor este mai simplu de explicat decât s-a văzut la televizor.

Primul a urcat pe scenă premierul Dacian Cioloş, foarte punctual, la ora anunţată în presă. După onorul militar, a urcat şi preşedintele Iohannis, preşedintele Camerei Deputaţilor, Valeriu Zgonea, Dorin Chirtoacă, primarul Chişinăului, preşedintele interimar al CJ Iaşi, Victorel Lupu, primarul interimar al municipiului Iaşi, Mihai Chirica şi alţii.

În timp ce politicienii urcau pe scenă, în jurul meu a început o uşoară vânzoleală, vociferări. Uşor, delicat, tinerii care purtau steaguri şi bannere cu „…Basarabia” şi „Unire” au înaintat aproape de gardul de protecţie şi au început să desfăşoare materialele pe care le aveau cu ei. Cei din spate, oameni obişnuiţi, mulţi cu copii, curioşi, dar neorganizaţi în vreun grup omogen, au început să strige şi chiar să îi huiduiască pe tinerii cu bannere fiindcă din cauza lor nu reuşeau să mai vadă scena. „Treceţi în spate!”, „Dă, bre, jos steagul!”, „Nu vă e ruşine? Avem copii cu noi!”. Tinerii, fermi pe poziţii le explicau cu calm că „avem autorizaţie de manifestare”, fără prea mare succes însă. Oamenii vociferau din ce în ce mai tensionat, tinerii încercau să nu provoace: mai strângeau pancartele, le mai ridicau. Nu doreau scandal, dar nici să renunţe. Şi nici nu păreau a fi provocatori. A fost primul episod de huiduieli, înainte de începerea discursurilor.

Apoi, o voce fermă şi clară l-a anunţat pe preşedintele Iohannis. Nici nu au fost aplauze, dar nici huiduieli. Oamenii din jurul meu au încercat să facă linişte. „Dragi ieşeni!...” a răsunat ferm în cele două microfoane de la tribuna de pe scenă. Apoi nimic. Nici măcar un singur cuvânt nu a mai reuşit să răzbată distanţa scurtă la care mă aflam faţă de scenă. Tonul molcom şi sacadat al preşedintelui Iohannis îl făcea complet neinteligibil. Oamenii vorbeau peste el. Apoi, au început să se enerveze: „Dă, bre, sonorul mai tare!”, „Nu te auzim!”, „Mai tare!”. Oamenii au început să vocifereze şi câţiva chiar să huiduie neconvingător. Pur şi simplu nu auzeau ce spunea Preşedintele. Pe la jumătatea discursului câteva propoziţii au început să răzbată. Cu fraze clasice, a vorbit ieşenilor despre schimbarea clasei politice, ceva rememorări din istoria secolului 19. Apoi, iar despre clasa politică. „Nu voi face lucrurile în grabă…” spune Iohannis, iar oamenii din jurul meu vociferează a lehamite. Moldovenii sunt mai iuţi oleacă. „Gândurile mele sunt către Republica Moldova…”, „România sprijină aspiraţiile Moldovei către Uniunea Europeană”, totul corect şi apretat diplomatic. Nimic concret. Iohannis termină în câteva aplauze de complezenţă, moi şi anemice. Doar tinerii cu bannere strigă de unire.

Urmează premierul Cioloş. Iohannis i-a lăsat la tribună microfoanele prea sus. Premierul vorbeşte. dar nu se aude absolut nimic. „Băă, daţi-i lu’ ăla o masă, că nu ajunge!”. Oamenii încep să râdă şi să strige la premier că nu se aude nimic. „Băsescu când vorbea se tremurau geamurile…” , spune un pensionar râzând. Oamenii încearcă să îl motiveze cu câteva huiduieli incerte. Ar vrea să audă şi sunt frustraţi că premierul nu ajunge la ei. Cioloş termină discursul, însă oamenii încă mai râd că-i „moale” şi n-are vlagă.

Primarul Chişinăului se rezumă la câteva platitudini din istorie, înfierează ciuma roşie şi regretă moldovenii manipulaţi din Republică. Oamenilor pur şi simplu nu le pasă de ce spune primarul moldovean. Nici măcar tinerii unionişti nu reacţionează decât la sfârşitul discursului când, mai ferm ca oricând până acum, strigă a unirea Moldovei cu România.

Singurul discurs care s-a auzit clar a fost al lui Victorel Lupu, preşedintele intermar al Consiliului Judeţean Iaşi. Limbaj de lemn, comunistoid, scris cu fermitatea anilor de experienţă nomenclaturistă cu „avântul spre viitor”, „orizonturi de dezvoltare”, „demintate” etc. Măcar tonul este declamativ şi Lupu încearcă timid câteva tehnici retorice şi discursive. Răsuflă însă prea mult aerul de „dragi tovarăşi” şi pare complet rupt din filmul din jurul lui. Spre mirarea tuturor, Victorel Lupu speră ca „la împlinirea a 160 de ani de la Unire să avem şi noi autostradă către vest”. Mai trage o torpilă către conceptul de campanie la Primăria Iaşi al lui Bodea (PNL) şi spune că „Iaşul s-a deschis spre orizonturi de dezvoltare prin efortul Consiliului Judeţean şi al ieşenilor de a moderniza aeroportul Iaşi” (parafrazez!). Un pensionar concluzionează cu năduf: „Ăsta măcar a zis ceva.”.

În secunda în care primarul interimar Mihai Chirica a apărut la tribună, grupul de la Fortus a început să huiduie şi să strige „Hoţii!”. Huiduielile au încetat după aproximativ jumătate de minut, moment în care s-a auzit clar de la microfon „…vă mulţumesc!”.

Zgonea nu a vorbit. Sau dacă a vorbit, nimeni nu l-a auzit, văzut sau băgat în seamă.

Mica Unire a fost sărbătorită la Iaşi aproape fără politicieni, fără mesaje, fără aşteptări măcar împlinite. Este o nouă dovadă (de parcă mai era nevoie!) că politicienii de la centru sau din teritoriu sunt complet depăşiţi şi rupţi de realitatea în care trăiesc oamenii obişnuiţi. Aceiaşi oameni care sunt dispuşi să le asculte vorbele şi chiar să le dea un vot, doar cu condiţia să vorbească ca nişte oameni. Nu ca nişte roboţi cu limbă de lemn. Oamenii din Piaţa Unirii din Iaşi încă mai aşteaptă. Nu se ştie până când.