Am întâlnit chiar şi albi nefericiţi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

...ca să parafrazez titlul unui film despre dragoste şi cuţitari. Mă refer la profilul potenţialilor alegători ai unui Trump. Dar şi la al celor care-l ridică pe scut pe Nicuşor Dan.

Protagonistul peliculei, care a făcut furori la Cannes, in 1967, este „un ţigan fermecător, dar rău la suflet“, după cum l-a descris un critic. Vorbit în romanes, „Am văzut ţigani fericiţi“ e un film care le-a plăcut multora. Întrucât e de un realism frust şi de-o autenticitate indubitabilă, elita intelectuală europeană s-a dat în vânt după el.

Cu generaţii în urmă, aceeaşi elită aplaudase frenetic „Opera de trei parale“ a lui Bertolt Brecht, care, marxist, punea semnul egalităţii între burghezie şi gangsterism. Un deceniu mai târziu, Gide şi alţi intelectuali de marcă băteau nu mai puţin entuziasmaţi din palme lecturând o carte a lui Celine care propunea exterminarea evreilor, carte scrisă în timp ce naziştii începuseră în Germania vecină să-i prigonească din greu, dar nu apucaseră încă să-i transpună dorinţa francezului.

Alegerile locale, un semnal de alarmă

În Originile Totalitarismului, Hannah Arendt pomeneşte de ambele triumfuri „culturale“, în capitolul în care autoarea aminteşte de „alianţa dintre gloate şi elite“ precedând alunecarea Germaniei şi Rusiei în totalitarism. „La trahison des clercs“, trădarea intelectualilor, vorba lui Julien Benda, începuse şi continua din plin.

În 1932, chiar şi Hitler părea frecventabil în ochii adumbriţi ai unei părţi a burgheziei. N-o fi negru Scaraoţchi. Până devine.

Ea avea să includă şi rinocerizarea unei bune părţi a florii gândirii româneşti, de la Nae Ionescu la Mircea Eliade, de la Emil Cioran la Mircea Vulcănescu. Povestea interbelică riscă să se repete.

Mi se spune să-l iert pe Nicuşor Dan. Să-l accept întrucât, acesta este argumentul suprem, îl atacă Tăriceanu, Ponta şi compania. Că n-o fi drăcuşorul (lui neicuşorul Nicuşorul) chiar atât de negru. Că uite-o pe Clotilde Armand, ce bine e cucoana şi ce-au mai furat-o la sectorul 1. Mi se şopteşte că îl aleg tineri şi intelectuali; că nu e sigur că va derapa mai rău; că e legitim să-l aleagă oamenii în contrapondere la o clasă politică până în măduvă coruptă, cu partide clasice, care nu se mai fac bine în veşnicul lor blat; c-o fi şi o păţi. Ca şi cum n-ar fi putut vota partidul Monicăi Macovei.

În 1932, chiar şi Hitler părea frecventabil în ochii adumbriţi ai unei părţi a burgheziei. N-o fi negru Scaraoţchi. Până devine. Cât timp democraţia mai există, pare cenuşiu. Ba chiar şi roz, în timpul campaniilor electorale.

Tot Arendt evocă tulburătoare caracteristici şi similitudini ale mişcărilor totalitare înainte de a acapara puterea şi după ce s-au instalat la cârmă. Ele, in corpore, pot trece, precum USB, ca fiind ba aşa, ba invers. Ba de dreapta, ba de stânga. Nazistul Gregor Strasser îşi vedea formaţiunea la stânga, ca o versiune de bolşevism. Înainte de a fi asasinat în 1934 de stăpânul său, Führerul, împreună cu şeful trupelor paramilitare S.A. Röhm, Strasser intervenise energic la Hitler, cerându-i imperativ o alianţă naţional-socialistă cu comuniştii.

Alegerile locale româneşti lansează un serios semnal de alarmă. Încă unul, dintr-o lungă serie.

În ce-i priveşte, Hitler şi Himmler au spus ori sugerat în repetate rânduri că programul propriului lor partid nazist contează prea puţin, că trebuie să rămână flexibil. Hitler îl venera, pur şi simplu, pe Stalin. Invers, nimeni nu-i suscita genialissimului generalissim mai multă încredere decât Hitler, de vreme ce Iosif Djugaşvili n-a acceptat decât in extremis realitatea trădării germane şi a preferat să cadă zile în şir în prostraţie, decât să admită evidenţa. Şi-anume, că trupele lui Hitler încălcaseră pactul bilateral şi invadaseră Uniunea Sovietică.

Iar despre antisemitismul virulent al stalinismului târziu, ca şi al brejnevismului, literatura de specialitate e plină.

Alegerile locale româneşti lansează un serios semnal de alarmă. Încă unul, dintr-o lungă serie. Ea conţine şi succesele electorale ale Frontului Naţional în Franţa, şi pe ale candidaţilor Trump şi Sanders la prezidenţialele americane, pe ale AfD, în Germania, pe ale candidatului aşa-numitului partid al libertăţii, FPÖ, la preşedinţia Austriei şi câte şi mai câte.

Pe Trump şi pe alţi populişti îi vor la putere nu doar o parte a elitei sastisite de corectitudine politică şi ahtiate după inşi chipurile „neipocriţi“, în stare să le spună partidelor „adevărul verde în faţă“. Sunt în limbă după conducători antisistem largi segmente ale electoratelor albe, creştine, heterosexuale care, nefericite, date fiind identităţile lor precare, se simt debusolate, marginalizate, depeizate de imigraţia abundentă, decuplate de la avantajele globalizării, suprasolicitate de viteza fulgerătoare a multor schimbări politice şi economice şi prea puţin reprezentate şi apărate în aceste provocări de partidele clasice. Ar fi deci fericite să-l vadă preşedinte pe un Trump, ori Sanders. La alegere. Căci sunt interşanjabili.

Lumea revoluţionarilor anti-sistem

Electoratul, încă firav, al lui Nicuşor Dan, a cărui lipsă de carismă nu e vreun argument în favoarea sa, n-a inventat în acest domeniu roata şi promisiunea mântuirilor de orice cred oamenii c-ar vrea să fie mântuiţi. Şi n-a descoperit decât America lui Trump şi Sanders. E lumea revoluţionarilor anti-sistem, care n-au treabă cu programele, ci cu establishmentele. Şi insistă să le-o tragă pe faţă şi pe dos.

Pot înţelege ispita, iraţională, de a se cotiza la mişcări ca USB. În fond, recunosc că mi-ar fi fost greu să rezist tentaţiei de a o alege pe Clotilde. Dar îi trimit la intervenţii sobre şi lămuritoare pe cei care, din mefienţă generalizată, sucombă ispitei de a se lăsa fascinaţi de alde Nicuşor Dan şi de formaţiunea sa,cea fără de program, extinsă la scară naţională. De pildă la articolul edificator, semnat de Rodica Culcer, sub titlul „Uniţi, salvăm PSD“.

Căci, până la urmă, se vede cu ochiul liber, că refuzul lui Nicuşor Dan de a da curs disperatelor apeluri de unire a forţelor anti-PSD n-a avut decât efectul salvării Bucureştilor de virtualii primari şi consilieri ai altor partide decât al penalilor conduşi de un infractor condamnat, ori din alianţa lui tăricenistă.

Din ce pături se recrutează groparii democraţiei româneşti? Din câştigătorii tranziţiei, nerăbdători cu progresul prea lent al democraţiei, precum şi din perdanţii ei, de regulă apolitici, formând gloata şi masele politic indiferente. Sunt oameni atomizaţi social, pentru care, ca şi în Germania anilor 30, orice partid (în afară de cele „anti-sistem“, numite, de atunci încoace, extremiste) „aceeaşi mizerie“, chipurile, „e“. Că e plin de astfel de inşi în România reiese şi din slaba participare la vot la un scrutin local, în care, din nou, s-au descoperit localităţi cu o prezenţă la urne „de 200 la sută“.

Succesul USB îi va încuraja pe mulţi nefericiţi, indiferenţi şi apolitici să înceapă să aleagă, intrând, spre supărarea altor populişti şi a partidelor clasice, în jocul politic de partea fermecătorului Nicuşor şi a sufletului său bun. Sau, după caz, rău.

Text semnat de Petre M. Iancu

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite