Ana lui Dăncilă. Un pamflet

Ce răi sunteţi. Să râdeţi voi în nesimţirea voastră de simţămintele curate şi iepurate, iexprimate cu aplomb de alde Tudorel, de către însăşi Carmen Avram, faţa frumoasă a Antenei 3, guvernul paralel al Românicii!

Şi plângea „fata mea plângea, la icoane se ruga“, ca să parafrazăm o manea. Dar de ce, Salam, plângea? Şi de ce se şi ruga? Păi de milă „de ţara mea“, cum ar zice Dăncilă Viorica, şefa de guvern a mea, dacă n-ar fi ocupată să repună de zor România „pe harta lumii“ subsahariene.

Pe ea, pe Vasilica ridicată ca o alpinistă din modesta pepinieră teleormăneană de secretare a trăgătorului lor de sfori şi infractori Liviu Dragnea, cea suită ca pasărea măiastră în cer şi precum coafura de pavian pe crengile executivului român, o exaltă în nemuritoare vorbe d-na Avram.

Faţa cândva prezentabilă a Antenelor laudă „speechul“ dăncilez, (ah, ce ţi-e cu romgleza de Oxford patrihotic) „rostit în Parlamentul European“. Deci, la Înalta Poartă. Căreia i-a zis Dăncilă vreo două. De la obraz. Speechul rostit „atunci, când“, după cum lămuritor precizează eminenta jurnalistă din buzunarul vestei securistului infractor Dan Voiculescu, “era problema rezoluţiei care s-a votat“.

Astfel edificaţi cu privire la prilejul istoricului speech o putem urmări în continuare, netulburaţi, pe reprezentanta PSD şi a Felix-TV. Potrivit ei, „momentul în care a zis da“ a fost după ce i-a „urmărit pe colegii ei pesedişti cum se luptă... erau ca în poezii, prin foc, prin mii de baionete..“

Eteee, aici a început să-mi dea târcoale o lacrimă de patriot dragniot. Mi-am amintit de trădătorul Iscariot. Şi am realizat ce legătură strânsă este între mântuirea ţării, Peneş Curcanul, Dramele Parisului, cu tot cu Rocambole şi Dăncilă întruchipând-o pe „Ana lui Manole“. M-a cotropit emoţia. Lacrimile mi-au ţâşnit şuvoaie de drag ce mi-e de Curcanul lui Alecsandri.

Care „plecat-am nouă din Vaslui şi cu sergentul zece“. A unsprezecea nefiind Carmen Avram. Ea, mai brează decât toţi dorobanţii, „căciulari /Români de viţă veche/ Purtând opinci, suman, iţari/ Şi cuşma pe-o ureche“, a ajuns numărul doi pe lista pentru europarlamentare a PSD. Păi, ce, n-a binemeritat ea, economico-politic, după anii ei de servicii inestimabile aduse ţărişoarei pesedizate?

Infamilor! Nu înţelegeţi că, în calitate de eroină a luptei contra ticălosului stat paralel ar fi binemeritat chiar dacă n-ar fi prestat decât ca slugă a latrinelor lui Gâdea, Badea şi compania? Şi cine, dacă nu ea? Cine „să se ducă înainte“ pe „furtuni, ninsori şi vânt“? Şi cine să fie „fericită că s-a ajuns acolo“, că „dorea PSD să facă ceva“ şi, iată, Hollywoodul mi ţi-l cucerea? Doar ea, în vitejia ei putea lua cu asalt Parlamentul European, ca să se-nveţe minte acest studio de filme de groază să n-o mai propulseze pe fantomatica Laura Kövesi spre funcţia de procuror-şef european! Şi apoi, sărmanii pesedei! Ce lei! Ce „bine s-au luptat/Cu lifta cea păgână/Şi chiar murind ei n-au lăsat/Să cadă-arma din mână“.

Întrucât din faţă veneau ăia, „ca la Hollywood, cu ventilatoare“, cine să-i ia la refec pe dujmani, cine „să scape de turci, de jug/Sărmana, scumpa ţară“, dacă nu Grapini, alte doamne crunte şi alfabetizata admiratoare a semianalfabetei „cu pene la picior“, ba şi cu „pene-n frunte“?

Cine să le explice liftelor nemţeşti şi europeneşti ce vrea să zică în codul dragnioto-dăncilez sintagma: „ţara mea“? Că-nseamnă gruparea securiştilor şi a penalilor sadea? A hoţilor ce strigă hoţii?

Cine să-i lămurească de ce nu merită să sufere ea, formaţiunea lui PSDragnea, de oprobriul socialiştilor europeni din S&D şi de expulzarea din gruparea cea mai cea? De ce nu vă atinge şi pe voi la inimă, precum pe Avram, dăncilezul „nu merită să fie pedepsită ţara mea?“ Păi merită, săraca? Merită ea, deşi pesedeul a furat-o cum i-a confiscat cândva şi revoluţia, iar mai nou justiţia, îmbrăcându-se în tricolor precum căpitanul, (cel despre care „maestrul' credea că n-ar fi fost „decât un personaj romantic“) pe când Codreanu era judecat şi achitat pentru asasinarea prefectului Manciu?

Eu zic că merită să medităm la motivul pentru care şi hoţii şi slugile lor nu se jenează defel pe noi să tăbărască şi cu vorbe goale să ne aburească. Precum şi cu valori întoarse pe dos, cu care trag în noi de parcă ar fi ghiulelele de la Griviţa, lovind mortal „turcescul furnicar“.

Poate pentru că în loc să spunem „nu să mori“ suntem cam iertători? Poate pentru că n-am lustrat când trebuia? Pentru că n-am boicotat destul pe „zmeii“ de la Antena 3? Poate pentru că n-am pus „biciul“ pe alţii ca ei? Poate pentru că nu putem să ne unim? Să punem steagul românesc/ Pe crâncena redută? Deocamdată statul de drept şi  „noi... zacem la pământ/Căzuţi pradă urgiei!/Sergentul moare şuierând/Pe turci în risipire/ Iar căpitanul admirând/ Stindardu-n fâlfâire!“

Sunt toate acestea „o pledoarie pentru România cum n-aţi mai auzit“? Aţi putea-o asculta în buclă până la următorul meu articol fabulos? Ei, aş! Ieşim mai câştigaţi dacă-i urmărim atenţi, în infinită buclă, pe alde Farfuridi, Caţavencu, pe Trahanache şi pe Dandanache. Pe Brânzovenescu. Sau pe Tipătescu. Nu fi copilă, Carmen. Stai calm tu cu „familia ta de la patuzsopt... si dă-i si luptă...ca tot rumânul imparţial: cum să remâi fără coledzi“? Cu locul doi pe listă, fii sigură c-ai „să te aledzi“!

----------

Citate, în ordine din

1) Florin Salam, o manea

2) Viorica Dăncilă, discurs patriotic

3) Carmen Avram, idem şi declaraţie de amor la adresa PSD

4) Vasile Alecsandri: Peneş Curcanul

5) Ion Cristoiu despre Zelea Codreanu

6) C.T. Popescu despre Mihai Şora

7) nenea Iancu Caragiale: O scrisoare pierdută

Petre Iancu - Deutsche Welle