Apostolii Epocii de Aur, episodul 17. Impresionanta moştenire a lui Ion Dincă „Teleagă“
0
Ion Dincă a fost unul dintre cei mai temuţi oameni în comunism, pentru duritatea sa fiind supranumit „Teleagă“. I-a rămas fidel lui Nicolae Ceauşescu pentru aproape patru decenii, iar ideologiei comuniste – o viaţă întreagă.
20 decembrie, ora 19.00, Bucureşti. Nicolae Ceauşescu citeşte molcom, cu sincope mari, bătrâneşti, şi cu stranii variaţii de tonalitate, un text arid, aşternut pe câteva hârtii A4 care-i tremură în mână. E ultimul discurs public al dictatorului, înregistrat în condiţii normale, de studio de televiziune. Nicolae Ceauşescu condamnă „grupurile de elemente huliganice“ şi „cercurile reacţionare“ de la Timişoara şi promite: „Atât organele de stat, cât şi organele de partid, vor face totul şi vor acţiona cu întreaga răspundere pentru a soluţiona problemele, în deplină colaborare cu toţi oamenii muncii, cu toţi cetăţenii patriei noastre“.
Nu sunt vorbe fără acoperire. Nicolae Ceauşescu are un plan solid: îi însărcinează pe generalul Corneliu Pîrcălăbescu, şeful Gărzilor Patriotice, şi pe Ion Dincă, prim-viceprim-ministru al Guvernului, să trimită oamenii muncii la Timişoara, să facă ordine pe străzi. 22.000 de muncitori e bine?, propune Dincă. E bine. Să fie din Vâlcea, Olt şi Dolj. Şi să fie înarmaţi cu bâte de lemn.
Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă.
Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan
Cinci garnituri de tren
„Pe 20, la ora 20.30, am fost chemat la Cabinetul I, împreună cu Ion Dincă. Mi s-a dat ordin de către Nicolae Ceauşescu, mi s-a adresat chiar mie, ca 22.000 de luptători din Gărzile Patriotice să fie trimişi la Timişoara. Mi-a specificat să trimit 10.000 din Dolj, 6.000 de la Olt şi 6.000 de la Vâlcea“, spunea Pîrcălăbescu în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989. Lucru confirmat şi de Ion Dincă: „Am plecat cu Pîrcălăbescu şi l-am sunat pe Ion Traian Ştefănescu (n.r. – prim-secretar) la Dolj, care a spus că îi vor fi necesare cinci garnituri de tren“.
În dimineaţa următoare însă, muncitorii înarmaţi cu ciomege şi ajunşi cu trenul la Timişoara fraternizează cu revoluţionarii. Planul eşuează plenar. Tot cu ajutorul lui Dincă, prim-vicepremier al României, Ceauşescu mai încropise însă, pentru dimineaţa de 21 decembrie, şi un miting al oamenilor muncii în Capitală. Adunarea: un fiasco! Până seara, dictatorul înţelege că, pentru a învinge revolta populară, are nevoie de ostaşi adevăraţi, care să respecte ordinele. Se pare că, după ce-i admonestează pentru lipsa de coordonare pe Vasile Milea, ministru al Apărării, şi pe Tudor Postelnicu, ministru de Interne, îl însărcinează pe acelaşi Ion Dincă să preia comanda represiunii din stradă. Cel puţin aşa susţine Mihai Hârjeu, secretarul lui Ceauşescu. Dorel Amăriucăi, locotenent-colonel aflat în subordinea lui Dincă, va povesti în ianuarie ’90 că ordinul împotriva străzii ajunsese la el în această formă, rostită de superiorul său. „Intri în ei, îi loveşti şi-i spargi. Apoi îi aduci aici“. Pe de altă parte, Postelnicu va susţine că, din contră, nu Dincă, ci generalul Vasile Milea ar fi avut comanda.
„Pe caldarâm erau şiroaie de sânge“
Fiecare dintre cele două poziţionări legitimează însă câte o legendă a Revoluţiei: fie presupusa intransigenţă cu care cadrele superioare ar fi trecut peste cadavrele revoluţionarilor, fie presupusa sinucidere a lui Vasile Milea. Totuşi, numele lui Ion Dincă nu apare deloc nejustificat în toată această desfăşurare de forţe inutilă, dar criminală. Bărbatul e unul dintre tovarăşii de încredere ai dictatorului. Îşi dovedise loialitatea în ultimele trei decenii în care fusese în preajma lui Nicolae Ceauşescu, iar renumele său în comunism alimenta puterea pe care oricum i-o garanta proximitatea dictatorului.
Pentru Ion Dincă, Revoluţia din decembrie ’89 este doar o altă ocazie să-şi confirme smerenia. Poate că n-avea viziune politică, deci nu accepta că regimul pe care-l slujise avea să se prăbuşească, ori poate, pur şi simplu, îşi respecta adevărata condiţie. Nu ştim. Orişicât, nu e puţin lucru când prim-vicepremierul României se ocupă de pulverizarea baricadei de la Intercontinental. Ori când coboară în stradă pentru a vedea cu ochii lui cum e spălat de sânge caldarâmul. Nicolae Constantinescu, medic chirurg la Spitalul Colţea în timpul Revoluţiei, povesteşte: „În noaptea de joi spre vineri, 21 spre 22 decembrie 1989, Piaţa Universităţii, unde era baricada de la Intercontinental, a fost spălată de câteva ori cu detergent cald. Ca să dispară urmele de sânge. Pe caldarâm erau şiroaie de sânge. Noi, de aici, de la Colţea, vedeam perfect mascarada aceasta. A doua zi dimineaţa nu era nici urmă de pată“.
Cât de mult credea Dincă în sine
Ion Dincă a fost consecvent cu sine în zilele Revoluţiei. Îşi alesese însă greşit câmpul de luptă şi inamicul – pe 22 decembrie, le spunea tovarăşilor că, pentru viaţa a 2.000-3.000 de demonstranţi nu trebuie pusă în pericol societatea socialistă. Aşa înţelegea el. După fuga lui Nicolae Ceauşescu de pe clădirea Comitetului Central (CC) şi după ce e arestat de revoluţionari, Dincă îşi schimbă însă radical atitudinea. Brusc, Ceauşescu, „demagog fanatic“, e cel care ascunsese bani în străinătate! Cam atât de mult credea Dincă în sine.
Ion Dincă, în sediul CC al PCR, după ce a fost arestat de revoluţionari, în decembrie 1989 . FOTO Captură Youtube
Ion Dincă va fi acuzat şi condamnat la moarte de justiţia postdecembristă. Pe parcursul procesului care ţinea primele pagini ale ziarelor în anii ’90, Dincă e însă o prezenţă aparte: poartă mereu haine sobre, inclusiv cravată – lucru nepermis celor aflaţi în orice stare de detenţie. Se pare că detenţia îl aduce şi pe calea cea dreaptă, creştină: „În pofida aerului sigur şi gomos afişat în boxă, D.I. traversează o stare aparte în contextul căreia a solicitat cravată de doliu şi Biblia!“, scria ziarul „Adevărul“ din 30 ianuarie 1990.
La 1 februarie, jurnaliştii o citează pe Rodica Mihaela Stănoiu, viitoare şefă a Ministerului Justiţiei în guvernul Adrian Năstase, pe atunci angajată la Institutul de cercetări juridice. Rodica Stănoiu e autoarea acestui portret cvasipsihologic al lui Ion Dincă: „În cazul lui I.D. întâlnim aşa-numita «reacţie de prestigiu». El nu este numai cel mai dotat cerebral, ci şi cel mai orgolios dintre toţi. În plus, aparţine tipului de «delincvent meticulos extrem». [...] I.D., cu vocaţie autentică de lider de grup, se detaşează aproape reflex printr-o atitudine de exagerare a vinovăţiei“.
Asceza şi „câinii roşii“
A doua zi, Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Emil Bobu şi Manea Mănescu sunt condamnaţi la moarte. Decizia e atacată, dar fără izbândă. La 26 aprilie 1993, condamnarea se reduce la 15 ani şi şapte luni de închisoare. Ion Dincă petrece însă doar cinci ani şi trei luni după gratii. La fel ca mulţi dintre foştii tovarăşi, e graţiat pe baza unor invocate probleme de sănătate. La ieşirea din puşcărie, poartă o frumoasă, îngrijită barbă preoţească.
Ion Dincă la ieşirea din închisoare, în 1994 FOTO Evenimentul Zilei
După eliberare, îşi păstrează atitudinea de ascet comunist şi se ţine departe de ochii publicului. E angajat pe postul de consilier la una dintre firmele fostului său ginere, Nicolae Badea, la acea vreme preşedinte al clubului de fotbal Dinamo Bucureşti. E liniştit.
În 2006, în contextul pregătirii Raporului Tismăneanu, Dincă acceptă un dialog cu jurnaliştii ziarului „Adevărul“. „Ion Iliescu este o mare secătură. A fost unul dintre ai noştri, am clădit comunismul împreună. Numai că eu, împreună cu alţi colegi de-ai mei, am construit şi modernizat o ţară, în timp ce Iliescu s-a ocupat de propagandă şi politică. Este principalul vinovat pentru ce s-a întâmplat cu noi după 1989. Am făcut cinci ani şi optzeci şi trei de zile de puşcărie la Jilava pentru genocid. M-au judecat pentru şaizeci de mii de morţi, iar Iliescu a pus pe suliţa lui din Piaţa Revoluţiei numai 1.054 de eroi. Îl întreb pe Iliescu acum: unde sunt morţii pentru care am făcut puşcărie?“, spunea Dincă într-o nonşalantă paradă a propriei amnezii.
„Nu regret nimic“
Cum au ajuns aripioarele picante în România
Deşi Ion Dincă nu este prezent în spaţiul public, imaginea sa rămâne strâns legată de cea a celor doi gineri ai săi, Nicolae Badea şi Gabriel Popoviciu, oameni de afaceri şi beneficiari ai perioadei de tranziţie din România anilor ’90. Cei doi au intrat în familia lui Dincă după ce s-au căsătorit cu Liliana şi Doina Dincă, fiicele fostului nomenclaturist şi ofiţeri de contraspionaj cu gradul de căpitan, activând la Academia din Băneasa, secţia dialecte arabe. Nicolae Badea s-a lansat în afaceri la cârma companiei IT Computerland, care a devenit una dintre cele mai puternice firme din domeniu. Computerland este una dintre companiile care au intermediat dotarea Poliţiei de Frontieră cu un sistem integrat de securizare, prin afacerea „EADS – Securizarea frontierelor“. Badea a fost mai mulţi ani preşedinte al clubului Dinamo, al cărui acţionar a fost. În 2012, s-a despărţit de „câini“ după ce i-a cedat acţiunile lui Ionuţ Negoiţă, fără a preciza contravaloarea contractului. Potrivit revistei „Capital“, averea lui Badea e esteimată la 50-55 de milioane de euro. Alături de cumnatul său, Gabriel Popoviciu, bărbatul mai deţine francizele pentru restaurantele KFC şi Pizza Hut.
Gabriel Popoviciu – poreclit „Puiu“ nu ca urmare a francizei KFC, ci doar ca alint – are o avere estimată între 330 şi 350 de milioane de euro, potrivit unui clasament din 2015 al revistei „Capital“. Popoviciu a fost cel care a adus în România branduri precum Pizza Hut, KFC, dar şi United Colours of Benetton, însă cele mai profitabile au fost afacerile imobiliare. Spaţiul pe care a fost construit centrul comercial Băneasa Shopping City este deţinut de Popoviciu, iar bărbatul primeşte lunar o chirie ce depăşeşte un milion de euro, potrivit revistei „Forbes“. Aveera impresionantă nu l-a ferit de probleme. Ba chiar, uneori, i le-a creat. Fostul ginere al lui Dincă a fost trimis în judecată în decembrie 2012 pentru fapte de corupţie în legătură cu tranzacţionarea, la un preţ subevaluat, a unui teren de 224 de hectare de la Universitatea de Ştiinţe Agronomice din Bucureşti. Popoviciu a fost trimis în judecată pentru complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă calificată şi continuată, dar şi pentru dare de mită. Prejudiciul adus statului în urma acestei afaceri este estimat la 335 de milioane de lei.
Ca şi când trecutul comunist i-ar fi fost şters cu buretele definitiv, Dincă încerca propria reabilitare abuzând de reproşuri incoerente şi de sofisme insolente: „Nu regret nimic din ceea ce am făcut şi, dacă ar fi să iau viaţa de la capăt, aş face totul la fel. Ba chiar vreau să spun că nu aş mai vrea să repet unele din greşelile pe care le-am făcut. Nu sunt un nostalgic comunist, dar vreau să spun că am făcut sute de obiective economice în ţara asta, iar ei m-au condamnat pentru subminarea economiei de stat“, susţinea Dincă.
Fostul demnitar comunist moare la 9 ianuarie 2007, în urma unei comoţii cerebrale. Avea 78 de ani. Trupul îi este depus la capela Cimitirului Ghencea-Militar din Bucureşti. Din dorinţa familiei, porţile cimitirului sunt închise pentru jurnalişti.
De ce i s-a spus Ion „Teleagă“
Ion Dincă se naşte la 26 septembrie 1928 în comuna Cobia de Sus, judeţul Dâmboviţa, într-o familie săracă de muncitori. Reuşeşte să rămână în şcoală doar în primele cinci clase primare. Din 1940, se angajează ca vânzător la un comerciant din Găeşti, Marin G. Ilie, care vindea coloniale şi fier. E omul bun la toate din micul butic de provincie: absolvent de cinci clase, Dincă face munci fizice, dar se-ncumetă şi la activităţi de contabilitate primară, susţine într-o autobiografie de partid.
Citiţi şi: Apostolii Epocii de Aur. Scurt dicţionar de servilism.
Totuşi, adunările şi înmulţirile îi provoacă prea multe bătăi de cap, aşa că, în 1942, Dincă schimbă macazul în profesie: vreme de şase ani este ucenic şi apoi lucrător strungar la fabrica Nitramonia de explozivi din Făgăraş. În paralel cu ucenicia, absolvă şi patru clase la gimnaziul industrial. Se pare că muncitorii alături de care lucrează Dincă în Făgăraş îl consideră unul dintre cei mai buni strungari din fabrică – bărbatul chiar e decorat cu „Ordinul Muncii“, clasa a II-a –, potrivit datelor din dosarul său de cadre.
În 1947, Dincă e primit în Partidul Comunist, însă rămâne în fabrică să strângă rândurile între strungari sau, în fine, alţi muncitori. În 1948, tânăra speranţă comunistă a fabricii din Fărăgaş intră ca voluntar în armată şi e repartizat la Regimentul 4 Artilerie Antiaeriană din Braşov. În februarie ’49, e trimis la şcoala militară nr. 1 din Inei pentru pregătire de specialitate. La absolvirea şcolii, i se acordă gradul de locotenent şi e repartiyat în Secţia politică a Ministerului Forţelor Armate. În acelaşi timp, e trimis să lucreze şi într-o subcomisie de verificare a membrilor de partid din armată – deşi are, practic, doar trei ani de experienţă pe frontul politic comunist.
Ion Dincă la vârsta de 30 de ani. FOTO ANIC - CC al PCR
Cum îl cunoaşte pe Ceauşescu
În mai 1950, Dincă e numit locţiitor politic al Batalionului 3 Transmisiuni din Divizia 1 Vânători de Munte. Pentru a corespunde noilor atribuţii, bărbatul se înscrie şi la un curs de perfecţionare pentru locţiitorii politici de regimente şi pentru instuctorii de mari unităţi. Odată ce primeşte patalamaua, e avansat în Direcţia Superioară Politică a Armatei (DSPA), condusă în acea vreme chiar de către Nicolae Ceauşescu, ministru adjunct al Forţelor Armate. DSPA e instituţia responsabilă cu ordinele şi instrucţiunile cu privire la munca politică în armată, instrucţiuni obligatorii în cadrul tuturor structurilor militare. Activitatea Direcţiei se baza pe hotărârile CC al PMR, ale guvernului şi pe directivele Ministerului Forţelor Armate/Apărării, iar mijloacele erau propaganda verbală, scrisă şi vizuală, susţine istoricul militar Florin Şperlea în volumul „De la Armata regală la armata populară“.
Timp de trei ani, Dincă e numit, pe rând, şef de birou în Direcţia organizare şi instructaj, şef al Secţiei evidenţă a documentelor de partid şi UTC şi, în cele din urmă, locţiitor al şefului Direcţiei organizare din DSPA. „În aceste funcţii a dat dovadă de spirit organizatoric, conştiincios şi iniţiativă în muncă, ajutând îndeaproape pe ofiţerii din subordine în îndeplinirea sarcinilor“, arată o biografie de partid din 25 septembrie 1973. Pe baza meritelor deosebite din munca de partid, Dincă e avansat de două ori în grad: maior (1952) şi locotenent-colonel (1954). De fiecare dată, propunerea vine din partea lui Ceauşescu.
Dincă pleacă din DSPA în octombrie 1954, la şase luni după ce Nicolae Ceauşescu părăsise instituţia. E trimis, pentru hiperspecializare, la cursul academic superior de pe lângă Academia Militară, unde obţine „rezultate bune la învăţătură“, după cum arată documentele de partid. Drept urmare, din 1 decembrie 1955, Dincă e numit şef al Secţiei politice a Corpului 81 Apărare Antiaeriană. Atribuţiile specifice muncii politice din militărie se reduc, practic, la responsabilitatea de a asigura respectarea disciplinei de partid. Cu alte cuvinte, Dincă se specializase în meseria de politruc cu epoleţi.
Recomandarea lui Sălăjan
În iulie 1957, Dincă e adus în aparatul CC al PCR. Mai întâi instructor, apoi şef de sector în Secţia Administrativă. Leontin Sălăjan, ministrul Forţelor Armate, e cel care semnează o apreciere de serviciu pentru Ion Dincă, după un an de activitate la acest resort, la 20 noiembrie 1958. „Este un tovarăş cinstit, modest şi corect în activitatea sa. Sarcinile primite din partea organizaţiei de bază le-a îndeplinit cu simţ de răspundere şi iniţiativă. Este perseverent în îndeplinirea sarcinilor“, consideră Sălăjan. Veteranul comunist nu trece însă cu vederea nici bâlbâielile profesionale: „Uneori concentrează asupra sa prea multe sarcini, aglomerându-se în muncă, lucru ce ar fi evitat dacă unele din aceste sarcini ar fi repartizate şi la ceilalţi tovarăşi din acest sector. Uneori este pripit în unele aprecieri pe care le face“, arată Sălăjan în aprecierea din 20 noiembrie 1958.
În urma acestei recomandări, Dincă e avansat: la 4 decembrie 1958, e numit şef al Sectorului muncă de partid în MFA şi MAI din cadrul Secţiei Organizaţiilor de Partid a CC al PMR. În calitate de supraveghetor al bunelor practici din cele două instituţii, Dincă are sarcina de a-i ancheta pe comuniştii care nu corespund cerinţelor partidului. Se pare că, în urma acestor anchete, de numele lui se va lipi o poreclă suficient de explicită: „Teleagă“.
„Neiertătorul Ion Dincă“
Un exemplu este oferit de Neagu Cosma, fost şef al Contraspionajului românesc în anii ’60, în volumul „Cupola. Din culisele Securităţii“. Se pare că Dincă avea sarcina de a controla activitatea Direcţiei a II-a din Ministerul Afacerilor Interne, responsabilă de munca de contraspionaj. „Controlul a fost condus de exigentul şi neiertătorul Ion Dincă – între timp devenit Ion Teleagă – care, timp de trei-patru luni a «întors pe dos» unitatea controlată, paralizând munca şi băgând spaima în noi toţi. […] În raportul său înşira, pe zeci de pagini, tot felul de «lipsuri şi neajunsuri» pe plan profesional, dar mai ales politic şi educaţional. La asemenea constatări şi concluzii, propunerile erau pe măsură: 28 de ofiţeri, în frunte cu Isidor Holingher, şeful unităţii şi adjuncţii săi, printre care şi subsemnatul, să fie trecuţi în rezervă“, povesteşte Neagu Cosma. Doar intervenţia ministrului de Interne Alexandru Drăghici ar fi dus la păstrarea efectivelor direcţiei, fiind daţi afară doar patru ofiţeri de Securitate, printre care şi şeful Direcţiei de Contraspionaj Isidor Hollingher. Aşa îşi începuse Dincă temerara carieră în partid.
„Năbădăiosul Dincă ne scoate din impas“
17 iunie 1960, Bucureşti. Ion Dincă e numit în fruntea Direcţiei Superioare Politice a Armatei (DSPA), aparatul de propagandă din cadrul Armatei Române. Numirea lui Dincă vine într-o perioadă în care ştabii comunişti încercau să cureţe structurile partidului de rămăşiţele bolşevice. Tendinţa aceasta e vizibilă mai ales după retragerea trupelor sovietice din ţară (1958). De altfel, declaraţia de independenţă a PMR, din aprilie 1964, şi refuzul lui Ceauşescu de a participa la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, din august 1968, se înscriu în aceeaşi logică a românizării structurilor comuniste. „Armata română a cunoscut un proces lent de revenire la particularităţile şi la specificul său naţional, ca o consecinţă a politicii naţionaliste promovate de Ceauşescu“, explică istoricul Călin Hentea în volumul „Armata şi luptele românilor“. Ion Dincă este unul dintre beneficiarii acestei campanii naţionaliste, însă trecutul său în partid, precum şi educaţia sa, arată că schimbarea cadrelor alogene cu unele româneşti era făcută după un singur criteriu: disponibilitatea şi loialitatea unui comunist faţă de partidul care-l crescuse. La conducerea DSPA, reponsabilitatea principală a lui Dincă este să continue acţiunea de autohtonizare a cadrelor militare.
Descentralizarea propagandei militare
În iulie 1964, DSPA îşi schimbă numele şi, în puţine privinţe, structura organizatorică. Dincă e numit secretar al noului Consiliu Politic Superior al Armatei (CPSA). „CPSA a menţinut majoritatea scopurilor şi obiectivelor DSPA. Comitetele de partid nou alese, respectiv birourile organizaţiilor de bază, au preluat sarcinile locţiitorilor politici ai şefilor direcţiilor centrale din minister, ai comandanţilor de arme şi ai şefilor de facultăţi de la Academia Militară Generală, funcţiile acestora fiind desfiinţate. În regimentele care aveau în compunere batalioane independente au fost create birouri de partid pe unitate, iar la comanda unităţii şi pe batalioane au fost constituite organizaţii de bază. Totodată, au fost promovate o serie de schimbări în scopul dezvoltării spiritului patriotic la militari“, explică istoricul Petre Opriş metoda comunistă de descentralizare a propagandei.
Garanţia că ordinele se execută
În iunie 1965, Dincă e eliberat din funcţia de la CPSA pentru a putea urma Facultatea de Arme Întrunite la Academia Militară, pe care o absolvă, în calitate de şef de promoţie, la începutul verii lui ’68.
De pe băncile şcolii, Dincă e chemat din nou la centru. După ce ţările Tratatului de Varşovia acceptă să sprijine URSS în invadarea Cehoslovaciei, unităţile militare ale României sunt puse în stare de alertă. Nicolae Ceauşescu se teme ca poziţia sa disidentă să nu aibă repercusiuni militare: cel puţin la nivel formal, o posibilă intervenţie şi în România nu era exclusă. Aşadar, la 29 august 1968, la doar opt zile după intrarea trupelor în Cehoslovacia, Ion Dincă e chemat la apel şi numit în funcţia de adjunct al şefului Secţiei pentru Controlul Muncii la Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Consiliul Securităţii Statului şi Ministerul de Justiţie.
Numirea lui Dincă venea la propunerea fostului său şef de la DSPA, Ceauşescu însuşi, care se asigura, în acest fel, că are un om de încredere într-o funcţie-cheie de control. Dincă era văzut drept o garanţie a faptului că ordinele se execută şi nu se comentează. Silviu Curticeanu, fost secretar al lui Nicolae Ceauşescu, explică preferinţa dictatorului în volumul „Mărturia unei istorii trăite: imagini suprapuse“: „Năbădăiosul Dincă ne scoate din impas în situaţii dintre cele mai grele, realizând în termen scurt lucrări ce păreau imposibil de efectuat până la ora «H» stabilită“.
21 februarie 1977. Ion Dincă urmăreşte cu atenţie decorarea lui Emil Bobu cu Ordinul „23 august“, clasa I ,,la împlinirea vârstei de 50 de ani, de Nicolae Ceauşescu. Dincă va primi această distincţie 11 ani mai târziu FOTO: Fototeca online a comunismului românesc
Pistolul de pe biroul lui Dincă
Calităţile lucrative ale lui Dincă sunt recompensate de centru: la 26 august 1969, la aproape un an de la numirea sa în aparatul de lucru al CC al PCR, bărbatul e avansat la gradul de general-locotenent. În jurul său începe să fie creată imaginea despotului nemilos, aură garantată şi de prietenia cu Nicolae Ceauşescu. Se spunea chiar că, în timpul şedinţelor mai importante pe care le ţinea la „Controlul Muncii“, Dincă îşi aşeza mai întâi ostentativ pistolul pe birou şi abia apoi începea interogatoriile.
Chiar şi Nicolae Pleşiţă, eternul securist, se pare că a ajuns la un astfel de interogatoriu în biroul lui Dincă, la începutul anilor ’70. Pleşiţă căzuse în dizgraţia dictatorului, drept pentru care ajunsese în faţa lui Dincă, pentru evaluare. „Când a dat Ceauşescu cu mine de pământ, a adunat tot activul din ţară al Ministerului de Interne la casa noastră de cultură. Sala înţesată. Şi mi-a făcut Dincă un întreg proces. M-a ameninţat că mă face soldat şi prăpăditul avea decretul în buzunar, dar nu i-l dăduse lui Ceauşescu să-l semneze. S-a grăbit. Generalul Ion Dincă, zis Teleagă, era atunci secretarul Comitetului Central pe probleme de armată şi securitate. Goangă mare!“, povesteşte Pleşiţă în volumul „Ochii şi urechile poporului“, semnat de jurnalistul Viorel Patrichi.
Citiţi şi: A fost un om credincios. A fost sluga perfectă a lui Nicolae Ceauşescu. Pentru devotamentul arătat a primit numeroase funcţii atât în aparatul de partid, cât şi de stat: a fost ministru de Interne, viceprim-ministru al guvernului şi secretar al CC al PCR.
Testul provinciei
Deşi eficient, Dincă nu rămâne multă vreme în funcţia de adjunct al şefului Secţiei pentru Controlul Muncii. La 19 iunie 1973, bărbatul e numit prim-secretar al Comitetului Judeţean PCR Argeş. Deşi poate părea o retrogradare, Dincă e trimis la judeţeana Argeş tocmai pentru a-şi face stagiul în teritoriu, criteriu esenţial pentru nomenclaturiştii care urmau să ocupe funcţii de conducere la centru. Acesta era testul lui Ceauşescu pentru oamenii pe care-i voia lângă el. Lavinia Betea explică în „Viaţa lui Ceauşescu. Tiranul“: „În general, după ce «ucenicii» atingeau vârful la tineret sau la DSPA, secţia organizatorică îi «vărsa» în capul judeţenelor de partid. Urma proba mobilizării clasei muncitoare şi ţărănimii la sarcinile de plan. Algoritmul acesta l-au urmat Ion Dincă (trimis în judeţul Argeş), Iosif Banc (Mureş), Miu Dobrescu (Iaşi) şi alţii, în perioadele anterioare marginalizării lui Iliescu. Dacă treceau proba stagiilor judeţene cu brio, puteau urca la vârful partidului, în nucleul de decizie“.
Dincă se mută în fostul conac al Brătienilor de la moşia Florica, naţionalizat de comunişti şi indexat în scriptele Gospodăriei de partid a CC al PCR încă din 1948. Rămâne timp de trei ani în postul de aristocrat roşu al Argeşului, trece testul provinciei, e rechemat, în iunie 1976, înapoi la centru şi e numit primar al Bucureştiului. Comuniştii din apropierea lui Nicolae Ceauşescu – în special cei care n-au prins trenul promovărilor cu haltă la judeţene de partid – îi reduc pe beneficiarii provinciei la simple cozi de topor în mâna dictatorului. Un adevărat pluton de yesmeni. De pildă, Ilie Verdeţ spune, într-un interviu acordat în ianuarie 1991 lui Adrian Păunescu: „Ceauşescu îşi aduna cu mare grijă oameni de încredere în apropiere cum ar fi Bobu. Au fost promovaţi treptat spre vârf Dincă şi Dăscălescu“.
Aplaudacii
Atribuţiile primarului Capitalei nu se limitau însă la administrarea celui mai mare oraş al ţării. Dincă avea, de pildă, şi responsabilitatea de a îngroşa rândurile aplaudacilor la evenimentele la care participa Nicolae Ceauşescu. Ion Mihai Pacepa povesteşte, în „Orizonturi roşii“, modul cum Ion Dincă avea grijă ca Ceauşescu să fie întâmpinat, la fiecare revenire în ţară, de numeroşi activişti care-şi exprimau bucuria comandată. „Departe, în spate, i-am văzut pe Popescu-Dumnezeu, împreună cu Ion Dincă, primarul Bucureştiului, organizând şi alte activităţi «spontane», în orice caz munca lor a fost mult uşurată în ultimul timp, nemaifiind atât de complicată. Fiecare dintre cele opt sectoare administrative în care este divizat Bucureştiul are propriile directive şi sarcini. Dintre acestea făcând parte şi mobilizarea oamenilor la aeroport, cu ocazia plecărilor şi venirilor lui Ceauşescu, dar şi în alte situaţii, cum ar fi primirea de către Ceauşescu a vreunui şef de stat important“, susţine comunistul care în 1978 a defectat din fruntea spionajului românesc.
Lui Dincă nu-i plăceau balcoanele
5 martie 1977, ora 08.50, Bucureşti, şedinţă a Comitetului Politic Executiv (CPEx) al CC al PCR. Are loc prima analiză la rece a celui mai puternic cutremur din istoria recentă a României – peste o sută de persoane îşi pierd viaţa şi zeci de case şi blocuri sunt făcute una cu pământul. Primarul Bucureştiului, Ion Dincă, raportează: „Pe Capitală, tovarăşe secretar general, 884 de apartamente avariate. Clădiri evacuate care sunt supuse prăbuşirii în număr de 4, plus 2 spitale dărâmate. La ora actuală sunt 259 de morţi, răniţi 1.361. Ca morţi vor fi mult mai mulţi după ce vom avea rezultatul final“.
Edilul Capitalei asigură că nu sunt probleme cu alimentele – cinică garanţie, de vreme ce accesul românilor la alimente e limitat chiar şi în perioadele în care Bucureştiul nu e afectat de nicio criză formală. Raportul continuă: „Am luat, de asemenea, măsuri de aprovizionare cu lapte pentru populaţie să nu lipsească. Nu am lipsuri la preparatele cu carne, conserve, cu toate că cele din magazine sunt într-o mare proporţie foarte avariate. Am scos dimineaţa laptele, se consumă în medie 320 de mii de litri pe zi, am însă 350 de mii de litri de lapte în Capitală“.
În comedia CPEx intră şi Ion Stănescu, fost şef al Securităţii între 1968 şi 1972, şi Gogu Rădulescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Cei doi încep o dezbatere angajată cu privire la necesitatea reabilitării Palatului Victoria şi a sediului CC. Despre cutremur, nimic. La finalul şedinţei, Ceauşescu decide ca principalii responsabili pentru gestionarea situaţiei din teren să fie Ion Dincă, primarul Bucureştiului, şi Ion Coman, ministrul Apărării Naţionale. Cei doi îşi păstrează cât pot de mult statura de struţ care i-a păstrat în graţiile dictatorului. Gata, cutremurul trece.
Ctitorul de la Obor
La 22 aprilie ’77, la aproape două luni de la cutremur, Ion Dincă participă, alături de Nicolae Ceauşescu, la tăierea panglicii magazinului Bucur-Obor, cel mai mare „mall“ comunist din Bucureşti: 42.000 de metri pătraţi, dintre care 32.000 numai cu mărfuri la vânzare. În apropierea magazinului, fusese amplasată şi o piaţă de legume şi fructe, frecventată şi azi de bucureşteni datorită preţurilor scăzute. Absenţa unei strategii coerente pentru a revitaliza Bucureştiul după cutremur sau eşecul comercial al mall-ului comunist nu pun însă în pericol funcţia lui Dincă de la Capitală. Bărbatul rămâne la primărie încă doi ani. Îşi continuă ascensiunea ca un profesionist: e numit viceprim-ministru şi ministru al Construcţiilor Industriale (1 februarie 1979) şi apoi prim-viceprim-ministru fără portofoliu (1 aprilie 1980), funcţie pe care o va păstra până la Revoluţie.
Ce căuta Elena Ceauşescu în Pantelimon
Gesticulaţia fostului primar, care-i trăda obedienţa faţă de Nicolae Ceauşescu, i-a asigurat lui Dincă mereu un fotoliu cald în anticamerele puterii. Totuşi, supunerea sa necondiţionată a avut urmări concrete pentru mulţi dintre români. De pildă, Dincă a rămas în memoria românilor care locuiau la bloc şi pentru faptul că le-a interzis, la începutul anilor ’80, să-şi închidă balcoanele propriilor locuinţe. „Ion Balcon“ sau chiar „Balconetti“ i-au spus românii care îngheţau în apartamentele cu un singur rând de ferestre.
Ion Dincă, prim-vicepremier al României, şi Ştefan Andrei, ministrul de Externe, în 1982, la întoarcerea dintr-i vizită oficială din Irak FOTO Captura Youtube
Totul începuse după o promenadă a Elenei Ceauşescu în cartierul Pantelimon. Contrariată de faptul că în balcoanele închise erau puse rufe la uscat, şefa Cabinetului II l-a însărcinat pe Dincă să ia măsuri pentru demontarea balcoanelor închise şi pentru revenirea la structura iniţială. „Într-adevăr, Dincă i-a pus pe o parte din cei care aveau balcoanele închise să le demonteze. Asta se întâmpla în principal pe arterele pe unde trecea Nicolae Ceauşescu, iar argumentul principal era bazat pe raţiuni estetice“, spune istoricul
Călin Hentea.
În memoria românilor, Dincă „Teleagă“ a rămas inamicul numărul 1 al balcoanelor. Pentru că şi-a luat în serios sarcina venită de la Elena Ceauşescu, bărbatul a organizat o întreagă infrastructură de demolat balcoane. Prin reţeaua de informatori şi de şefi de scări au fost depistate acele persoane care făcuseră greşeala închiderii balcoanelor fără a avea o autorizaţie de construcţie, fiecare dintre aceştia fiind amendaţi serios.
„Jos porcăria!“
Ion Dincă a fost cel care a ordonat şi demolarea uneia dintre cele mai vechi biserici din Bucureşti, Biserica Sfânta Vineri, construită în perioada 1645-1650. Decizia demolării a fost luată de prima tehnocrată a ţării, Elena Ceauşescu, iar de aplicare a trebuit să se ocupe Ion Dincă. „În 13 iunie 1987, după ce, în prealabil, se ajunsese la concluzia că se va face un bloc şi chiar făcusem acte cu primăria că se va face un bloc în faţă, ca să nu se distrugă ctitoria lui Matei Basarab, în ziua de 13 iunie a trecut dictatoarea şi, între altele, i s-a explicat de către Dincă că se va pune un bloc în faţă. Actele pregătitoare erau făcute deja şi toată lumea se aştepta să vină să-şi pună blocul în faţă şi noi să rămânem pe locul respectiv. Ea a privit puţin şi i-a spus lui Dincă: «Jos porcăria!». Atunci mi-am dat seama că totul e pierdut“, a povestit preotul paroh Gelu Bogdan într-un interviu acordat Digi24 în aprilie 2014. La 18 iunie 1987, începea demolarea lăcaşului de cult.
Complotistul de a doua zi
În a doua parte a anilor ’80, Ion Dincă se comportă ca un adevărat cameleon politic. Joacă rolul de apropiat al lui Ceauşescu şi o face bine. Are încrederea acestuia care, chiar îi propune să fie prim-ministru în decembrie 1989, potrivit lui Ştefan Andrei în columul „I se spunea Machiavelli“. În acelaşi timp, Ion Dincă discută cu mai mulţi demnitari comunişti despre posibilul succesor al lui Nicolae Ceauşescu. În grupul de discuţii se află Ştefan Andrei, Gogu Rădulescu şi Ion Iliescu. „Era şi el partizanul lui Nicuşor, dar era contra lui Constantin Olteanu şi a lui Tudor Postelnicu“, povesteşte fostul demnitar comunist Ştefan Andrei într-un interviu acordat jurnalistului Viorel Patrichi în ianuarie 2012.
Dincă nu se va dezice însă de Ceauşescu până în zilele Revoluţiei. Va rămâne alături de dictator din teamă, calcul politic sau pentru că aşa îi era mai uşor.
[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/getting-started" target="_blank">View the story "Apostolii Epocii de Aur. Un serial marca Adevărul" on Storify</a>]
Se încarcă comentariile...
