Apostolii Epocii de Aur, episodul #25. Cum a făcut-o lată Stănescu la Securitate

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ion Stănescu a condus Securitatea pentru cinci ani, între 1967 şi 1972, fiind primul valet căruia Nicolae Ceauşescu i-a încredinţat una dintre instituţiile care-i vor consolida puterea. După 1990, comunistul va lăuda, fără a face rabat la epitete, instituţia pe care a dirijat-o şi va denunţa aşa-zisele abuzuri făcute de Justiţia şi de serviciile postdecembriste.

27 iunie 1967, Plenara Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR). Moment fără precedent în România comunistă: Vasile Patilineţ, membru al Secretariatului CC al PCR şi unul dintre oamenii de nădejde ai proaspătului lider de partid Nicolae Ceauşescu prezintă, în faţa tovarăşilor, un inedit document: „Unele probleme privind activitatea organelor de Securitate“. E pentru prima şi ultima dată în dictatura comunistă când braţul înarmat al partidului e stigmat într-o paradă de o asemenea amplitudine.

Ion Stănescu, prim-secretar al Comitetului regional de partid Oltenia, ia cuvântul. E un pion important în această scenografie perfidă: spune că oamenii din Securitate au uitat faptul că, în primul rând, ei sunt subordonaţi partidului unic. „Partidul e-n toate“, după cum ar fi spus, nu demult, celebrul vers al poetului Mihai Beniuc. Lipsa de control a partidului asupra Securităţii a dus la abuzuri ale instituţiei represive, lucru, vai!, de neconceput în România lui Ceauşescu. Trebuie stopată starea de fapt, aşa nu se mai poate, clamează aparatcikul. El, desigur, e împotriva metodelor întrebuinţate de Securitate în timpul în care aceasta a fost în subordinea lui Alexandru Drăghici, fost ministru al Internelor timp de 13 ani. Drăghici, un apostol impenitent al stalinismului românesc, încă era, în 1967, un rival primejdios pentru Nicolae Ceauşescu. 

Logo Apostolii Epocii de Aur Desen de Vali Ivan şi Florian Marina

Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă. Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan

Nu despre Securitate, discursuri şi democraţii plăsmuite e vorba aici. România lui Ceauşescu nu-şi schimbase câtuşi de puţin metodele moştenite din anii în care luptele intestine ţineau agenda bolşevicilor din România. Plenara din ’67 rămâne o simplă răfuială politică. Iar Stănescu, politrucul din Oltenia, nu era nimic mai mult decât o portavoce zgomotoasă a dictatorului.

„Chezăşia succesului“

Ideile lui Stănescu, explicate exhaustiv, vor fi prezentate într-un articol publicat la începutul anului 1968 în „Revista Română de Drept“. Redăm chinstesenţa textului: „Fiind un instrument al partidului în lupta împotriva acţiunilor duşmănoase comise de diferite elemente potrivnice orânduirii noastre, organele Securităţii Statului acţionează sub conducerea şi îndrumarea sa permanentă, ceea ce reprezintă chezăşia îndeplinirii cu succes a tuturor atribuţiilor ce le revin […] Dacă respectarea legilor ţării reprezintă o îndatorire fundamentală a fiecărui cetăţean, cu atât mai mult ea este o obligaţie pentru acele organe cărora le revine misiunea de mare răspundere de a le apăra, şi anume, în primul rând pentru organele procuraturii, justiţiei, securităţii şi miliţiei, care au fost învestite cu puteri în vederea aplicării lor şi se bucură, în această activitate, de sprijinul activ al întregului popor. Având conştiinţa deplină că îşi aduc contribuţia la făptuirea politicii partidului“, scria Ion Stănescu în articolul „Respectul faţă de lege – caracteristică fundamentală a activităţii organelor securităţii statului“. Eufemismele acestea rudimentare sunt un fel de justificare elucubrantă a celei mai importante mize a dictatorului din acea vreme: Securitatea să fie subjugată partidului, Drăghici să-şi înţeleagă slăbiciunile în noul sistem!

„A capacitat atenţia lui Ceauşescu“

Ieşirea lui Stănescu nu va rămâne fără ecou. Lui Ceauşescu îi place ceea ce aude. Generalul Ionel Gal explică în volumul „Raţiune şi represiune în Ministerul de Interne 1965-1989“: „El (n.r. – Ion Stănescu) s-a evidenţiat prin spiritul de iniţiativă şi receptivitate şi printr-o laborioasă activitate în demascarea  abuzurilor comise de fostele organe ale Ministerului Afacerilor Interne. A capacitat atenţia lui Vasile Patilineţ – secretar al CC – şi a lui Nicolae Ceauşescu, prin spiritul organizatoric în combaterea şi eradicarea vechilor stări de lucruri“. Iar recompensa vine imediat. O lună mai târziu, la 20 iulie 1967, Ion Stănescu, nomenclaturist cu o experienţă de 20 de ani în PCR, e numit şef al Consiliului Securităţii Statului (CSS), structură care avea să conducă Departamentul Securităţii Statului (DSS), adică Securitatea, instituţie din subordinea Ministerului Afacerilor Interne (MAI).

Citiţi şiNicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

Înceata ascensiune a demnitarului putea fi observată din primele luni ale anului 1967, când Ion Stănescu începuse să facă parte din delegaţiile care-l însoţeau pe Nicolae Ceauşescu în străinătate. În plus, i se dăduse şi casă pe Bulevardul Aviatorilor, era în mijlocul oamenilor puternici.

Reformarea Securităţii

La 3 aprilie 1968, Nicolae Ceauşescu decide scoaterea Securităţii de sub tutela MAI. CSS devine organ autonom al administraţiei de stat, aflat însă sub controlul partidului. Ion Stănescu e prima vioară a instituţiei. Atribuţiile CSS, aşa cum sunt definite încă din actul său de naştere: „apărarea securităţii statului împotriva actelor de sabotaj, diversiune, subminare a economiei naţionale, ca şi împotriva acţiunilor şi serviciilor străine de spionaj, organizarea şi implementarea serviciilor militare de informaţii şi de contraspionaj, precum şi protecţia guvernului şi a conducătorilor partidului“. Apărarea nomenclaturii primeşte un firesc loc de cinste.

Istoricul Marius Oprea explică în volumul „Banalitatea răului“ că, pentru a mima cadrul legal al acţiunilor viitoare ale instituţiei, în noua Securitate exista şi un Birou care se ocupa cu presupusele abuzuri din trecut ale Securităţii. „În acelaşi spirit, a fost emis un nou decret care preciza circumstanţele în care se putea intra în reşedinţele private fără a dispune de un mandat de la procuror“, arată Marius Oprea în volumul „Banalitatea răului“. Imaginea aceasta de faţadă, promovată de oamenii partidului pentru a lăsa impresia unei pretinse îmblânziri a Securităţii, ascundea, de fapt, câteva interese şi mai multe afaceri obscure.

Lichidatorii

Ion Mihai Pacepa, cel mai cunoscut defector din istoria spionajului românesc, povesteşte în volumul „Orizonturi roşii“ câteva discuţii purtate cu Ion Stănescu la începutul anilor ’70, care privesc începuturile celui din urmă în funcţia de şef al Securităţii. „În timpul unei plimbări foarte confidenţiale în grădina sa cu Ion Stănescu, care tocmai fusese numit preşedinte al noului creat Consiliu al Securităţii, Ceauşescu a afirmat cu tărie că nimic nu s-a schimbat. «Fiecare opozant politic e suspectat», mi-a spus Stănescu, cvasientuziasmat după întâlnirea cu Ceauşescu. «Trebuie neutralizat cu tot atâta forţă ca şi înainte»“, i-ar fi spus Ceauşescu lui Stănescu, potrivit variantei lui Pacepa.

Citiţi şi: Şeful spionajului românesc în perioada 1972-1978, Ion Mihai Pacepa, a fost omul bun la toate din anturajul cuplului Ceauşescu. În 1978, i-a trădat pe cei pe care înainte îi adulase. A dezertat. Presa occidentală îl prezenta drept „cel mai mare peşte“. Avea dreptate: există câteva lucruri putrede în biografia lui Pacepa.

Acelaşi personaj, care cu talent îmbină jumătăţile de adevăr cu propriile plăsmuiri ale istoriei comunismului, redă o altă discuţie purtată de dictator cu Stănescu, tot la începutul mandatului la CSS. „«Odată ce individul e în puşcărie, e al vostru» (ar fi zis Ceauşescu). Tovarăşul a vorbit ca un profesionist adevărat, s-a minunat Stănescu. Apoi a continuat cu o voce joasă, conspirativă. «Ascultă, Stănescule», mi-a spus Tovarăşul aseară. «Nu numai pe stradă se pot întâmpla accidente. Nu numai oamenii liberi se îmbolnăvesc şi mor». Imaginaţie şi creativitate, asta aşteaptă de la mine Tovarăşul, a încheiat Stănescu. De atunci înainte, «imaginaţie şi creativitate» au devenit cuvintele magice ale Securităţii“, susţine Pacepa, iar aceste afirmaţii nu au fost niciodată confirmate sau infirmate de Stănescu. De altfel, Stănescu şi Pacepa fuseseră în bune relaţii, erau tovarăşi, participaseră adesea la petrecerile organizate de către securiştii din serviciile de informaţii. Puţină dreptate tot trebuie să aibă şi Pacepa. 

I-a obligat pe securişti să pună burta pe carte

20 iunie 1968, Bucureşti. Şeful CSS, Ion Stănescu, emite un ordin intern prin care cere ca, pentru încadrarea viitorilor securişti să se ţină cont de nivelul studiilor. După aproape 20 de ani de existenţă, facultatea devine obligatorie şi-n instituţia represivă. Gata!, n-ai carte, n-ai parte de Securitate! Istoricul Liviu Pleşa explică: „Erau avuţi în vedere proaspeţi absolvenţi de facultăţi (jurişti, cunoscători de limbi străine, ingineri sau economişti), care urmau a fi repartizaţi la Securitate de Ministerul Învăţământului, pe baza cererilor CSS“, arată Pleşa în studiul „Cadrele Securităţii în anul 1968“, publicat în „Caietele CNSAS“. Pe lângă aceştia, pentru instituţie puteau fi recrutaţi oameni şi din rândul informatorilor, colaboratorilor sau altor persoane care, prin calităţile lor sau prin funcţiile deţinute, puteau ajuta. 

Ion Stanescu FOTO Mihai Pelin - Un veac de spionaj


Ion Stănescu, omul care a pus Securitatea la picioarele lui Ceauşescu. FOTO Mihai Pelin, „Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică“

Operaţiunea „Peregrini“

Pe lângă specializarea personalului din Securitate, şeful CSS urmărea ca oamenii săi fără studii să obţină măcar bacalaureatul, potrivit unui ordin din 10 iulie 1968. Aşadar, Stănescu îi trimite pe cei nepregătiţi înapoi la şcoală. Concomitent cu specializarea cadrelor, Stănescu urmărea şi acţiunile specifice de spionaj, contraspionaj şi aportul valutar spre România. Pentru ultimul obiectiv, în timpul său va fi declanşată operaţiunea „Peregrini“, prin care oamenii Securităţii aveau grijă să obţină fonduri valutare şi bunuri mobile, în special automobile, de la rudele unor cetăţeni care solicitau să plece definitiv din România. Cei vizaţi erau, în principal, cetăţenii români de origine germană sau ebraică, după cum arată istoricul Radu Ioanid în volumul „Securitatea şi vânzarea evreilor“. 

Citiţi şi: Nicolae Doicaru a servit Securitatea comunistă timp de 40 de ani. Şi la Gheorghiu-Dej, şi la Ceauşescu. A condamnat oameni la moarte şi a fost cel mai longeviv şef al spionajului românesc. În decembrie 1989, se prezenta drept luptător împotriva regimului condus de dictator. Îşi nega, în faţa naţiunii, întreaga existenţă. Totuşi, Nicolae Doicaru a existat şi a lăsat cicatrici adânci.

În schimbul eliberării paşapoartelor şi a vizei de ieşire din ţară, emigranţilor li se impunea să cotizeze. La o chestie, să facă şi cadouri, aşa cum îi plăcea lui Stănescu. Nu brevetase şeful CSS metoda – principiul fusese învăţat de unul dintre prietenii săi, demnitarul Ştefan Andrei. Potrivit fostului diplomat, subordonatul trebuie să deschidă uşa cu piciorul, pentru că mâinile îi vor fi fost mereu ocupate cu cadouri. Prin urmare, ca orice şef al Securităţii care se respectă, Stănescu se poartă ca un vătaf pe moşia dictatorului. I se cuvenea totul securistului. Angajaţii din instituţie erau acolo pentru a-i îndeplini poftele şi pe loc repaus. Generalul Gheorghe Marcu povesteşte, în timpul anchetei desfăşurare în urma fugii lui Pacepa (iulie 1978), cum Stănescu cerea de la angajaţi zeci de cămăşi, valize cu cifru sau port-haine cu cifru, pentru a nu-i fi introdusă vreo substanţă nocivă. Iar toate acestea – doar în martie 1978. În prealabil, demnitarul se dedase şi la dezmăţuri cu tovarăşii săi şi la alte plocoane. Îi plăceau voia bună şi traiul corect, ce să mai. 

„Partener de chiolhanuri al lui Pacepa“ 

„Cunosc că la una dintre aniversările zilei de naştere a tov. I. Stănescu, i s-a făcut cadou de tov. Doicaru şi Pacepa o combină muzicală (magnetofon, pick-up şi radio într-o singură piesă). Nu cunosc cine a plătit şi cât a costat combina. Relaţii poate da tov. N. Doicaru […] Un alt procedeu instaurat de tov. Doicaru şi de Pacepa consta în a pregăti coşuri de whisky care se ofereau tovarăşilor din conducere cu prilejul zilei de naştere. Astfel de coşuri s-au trimis tov. I Stănescu, E. Bobu şi Andrei Ştefan. Fiecare membru al Consiliului trebuia să dea 1-2 sticle de whisky“, povestea Marcu într-un raport datat 16 august 1978, despre modul în care se comporta Stănescu în perioada în care era şef al CSS.  

Exemplul nu e singular, Stănescu fiind prins într-un  anturaj din care mai făceau parte Ştefan Andrei, Ion Mihai Pacepa, Cornel Pacoste ţi Nicolae Doicaru. „Fostul şef al CSS a fost un partener de chiolhanuri al lui Ion Mihai Pacepa, precum mulţi alţi demnitari ai Partidului şi Securităţii“, subliniază istoricul Constantin Corneanu în volumul „Decembrie 1989. Victorie însângerată“. 

Citiţi şi: A fost un om credincios. A fost sluga perfectă a lui Nicolae Ceauşescu. Pentru devotamentul arătat a primit numeroase funcţii atât în aparatul de partid, cât şi de stat: a fost ministru de Interne, viceprim-ministru al guvernului şi secretar al CC al PCR.

„Duşmania lui Emil Bobu“

În aprilie 1972, odată cu destituirea lui Cornel Onescu de la şefia Internelor, Stănescu e mutat de la CSS în funcţia de ministru al acestui portofoliu. Va avea un mandat scurt, de mai puţin de un an. În încercarea de a ţine sub control nu doar adversarii regimului, dar şi nomenclatura, acesta intră sub vizorul apropiaţilor dictatorului, care vor avea grijă să-i aducă dovezi că Stănescu strângea informaţii importante chiar despre primul om în stat. „Zelul acestuia în a recomanda o supraveghere mai atentă de către DSS a membrilor partidului i-a atras duşmănia lui Emil Bobu, secretarul responsabil cu cadrele, care s-a plâns lui Ceauşescu“, arată istoricul Marius Oprea în volumul „Banalitatea răului“. E clar, lui Ion Stănescu i se pregăteşte ceva. 

Stănescu şi lupta împotriva abuzului de putere

14 martie 1973, ora 23.00. Nicolae Ceauşescu convoacă Colegiul Ministerului de Interne la o şedinţă fulger, aproape în miez de noapte. Acţiunea se justifica prin rapiditatea cu care voia dictatorul să rezolve o problemă care-l deranja: supravegherea sa şi a celor din anturajul său de către ofiţerii Securităţii. Oamenii instituţiei îşi luaseră nasul la purtare. Pe la colţuri, nomenclaturiştii discutau. Securiştii trebuiau disciplinaţi, iar acest lucru începea de la vârf. Urma mazilirea ministrului de Interne, Ion Stănescu, unul dintre capii Securităţii. În timpul şedinţei, conducerea CSS a fost acuzată de faptul că desfăşoară activităţi informative împotriva conducerii supreme a PCR. „Astăzi, am ajuns în posesia acestor documente, după cum vedeţi, destul de voluminoase, care privesc activitatea secretarului general, din evidenţa Securităţii. Este adevărat că pentru «conspirativitate», numele meu apare cu iniţialele C.N. şi scris de mână. Aceste documente cuprind o perioadă lungă din activitatea unor medici care m-au consultat, precum şi a unor agenţi ai Securităţii privind îngrijirea medicală a mea şi alte lucruri. În toate aceste dosare se urmăreşte şi activitatea doctorului Schachter, care s-a sinucis, după părerea mea, şi datorită acestor dosare“, declară Ceauşescu în faţa celor prezenţi, arată documentele aflate la Arhivele Naţionale. Doctorul era medicul personal al dictatorului, aşadar chestiunea era spinoasă. După o săpuneală a liderilor Securităţii în care Ceauşescu îi acuză, rând pe rând că ar vinde informaţii americanilor, englezilor şi sovieticilor, e anunţată decizia. CPEx-ul CC al PCR hotărăşte destituirea lui Ion Stănescu din funcţia de ministru de Interne şi scoaterea sa din CPEx, dar şi destituirea şefului gărzilor personale ale Ceauşescu, generalul Nicolae Pleşiţă. 

Ion Stanescu si Ion Mihai Pacepa FOTO Lucia Hossu Longin - Fata in fata cu generalul Pacepa

Ministrul de Interne, Teodor Coman, adjunctul Direcţiei de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, şi Ion Stănescu, şeful Securităţii. FOTO Lucia Hossu-Longin, „Faţă în faţă cu generalul Pacepa“ 

Un altfel de control

Părea sfârşitul carierei lui Stănescu. Total fals. Căzut temporar în dizgraţie, fostul şef al Securităţii cade precum o pisică, în picioare. După îndepărtarea sa din funcţia de ministru de Interne, Stănescu e transferat ca şef de sector la Secţia Gospodăriei de Partid a CC al PCR. E un loc mai mult decât cald pentru demnitarul comunist care, la această secţie are parte de tot ceea ce vrea  în materie de produse şi bunuri. Ba mai mult, poate să vadă clar, prin intermediul documentelor şi ordinelor, ce au, dar mai ales ce vor şi alţii din nomenclatură. Iar asta fără să apeleze la microfoane şi înregistrări.

La această secţie, prin mâna lui Stănescu trec cele mai valoroase bunuri venite din import, dar şi cele care urmau să plece în exterior pentru a fi obţinută valută. Numeroase întreprinderi din ţară lucrau exclusiv pentru Gospodăria de Partid, structură care hotăra ulterior ce merge la export. Aceste întreprinderi erau specializate în creşterea de animale, mobilă, cereale, decoraţiuni interioare, prelucrarea laptelui, unele confecţionând haine şi căciuli din piei de vulpi sau nurci.

Fostul şef al Securităţii nu apucă să se bucure prea mult de funcţia sa. Mandatul lui Stănescu la Gospodăria de Partid durează doar un an pentru că, în martie 1974, e trimis de conducerea PCR, pentru a doua oară în aproape 15 ani, în teritoriu. E lăsat, totuşi, aproape de Bucureşti, fiind prim-secretar la Dâmboviţa. Nu era singurul nomenclaturist care-şi făcuse deja un nume şi apoi era trimis în teritoriu. În aceeaşi perioadă, de exemplu, Ion Dincă e prim-secretar la Argeş, loc unde petrece trei ani.

Citiţi şi: Ion Dincă a fost unul dintre cei mai temuţi oameni în comunism, pentru duritatea sa fiind supranumit „Teleagă". I-a rămas fidel lui Nicolae Ceauşescu pentru aproape patru decenii, iar ideologiei comuniste - o viaţă întreagă

La 25 ianuarie 1977, după aproape trei ani, scurtul exil al lui Stănescu se termină. E din nou transferat în aparatul de partid de la centru,
fiind numit secretar al CC al PCR şi şef al Secţiei pentru probleme militare şi de justiţie. Nu e pentru prima dată când trece printr-o asemenea secţie. Două zile mai târziu e numit şi viceprim-ministru al Guvernului. Ca toate în viaţă, cele două posturi sunt vremelnice. La 7 martie 1978, zi în care Ceauşescu face o rotaţie radicală a cadrelor, Stănescu ajunge secretar de stat la Ministerul Construcţiilor Industriale, în timp ce Nicolae Doicaru ajunge ministru al Turismului, iar Paul Niculescu-Mizil – ministru al Finanţelor. Sunt doar câteva exemple.

Securistul sub acoperire

La 30 martie 1979, e mutat, tot ca secretar de stat, la Ministerul Industriei Chimice, iar după un an şi jumătate, în august 1981, ajunge şef al Departamentului pentru Construcţii în Străinătate, cu rang de ministru, arată cercetătoarea Florica Dobre în volumul „Membrii CC ai PCR“. Aşadar, Stănescu ajunge într-o funcţie în care colaborează cu cei pe care, în anii în care fusese şef al Securităţii, îi avusese în subordine. E perioada în care serviciul extern de spionaj încă-şi linge rănile după ce Ion Mihai Pacepa a defectat în iulie 1978. După trei ani în care demnitarul Stănescu e prins într-un du-te-vino între România şi diferite ambasade şi consulate din străinătate, e retras acasă. Numit ministru al Turismului şi Sportului la 26 octombrie 1984, demnitarul comunist rămâne doar cu portofoliul Turismului din 29 martie 1985. Din această poziţie face ceea ce ştie mai bine: supraveghează atent vizitatorii care veneau să vadă frumuseţile României, dar observă şi evoluţiile din apropierea ţării. Rămâne un lider informal al Securităţii prin informaţiile pe care le poate aduna prin intermediul celor care merg în străinătate sau celor din ţară conectaţi la serviciile oferite de hotelurile autohtone.

Ceauşescu: „Ce vii cu porcăriile astea la mine?“

La începutul lunii decembrie 1989, când întreg blocul estic era în clocot, Stănescu promova „land of choice-ul“ (n.r. - tărâmul făgăduinţei) românesc. Fără frunză. În ultimele zile ale regimului, fostul şef al Consiliului Securităţii Statului reuşeşte, involuntar, să-l enerveze pe liderul suprem. Cercetătoarea Lavinia Betea explică: „În decembrie 1989, revenit de la o reuniune internaţio­nală de specialitate, organizată la Bursa (Turcia), i-a adus lui Ceauşescu o caricatură apărută într-un ziar occidental. Lagărul comunist arăta ca un copac năpârlit. Rămăsese, pe-o creangă, o singură frunză pe care scria Ceauşescu. «Ce vii cu porcăriile astea la mine?», s-a făcut foc şi pară secretarul general“, arată Betea în volumul „Viaţa lui Ceauşescu“, unde redă părţi dintr-un interviu cu fostul demnitar. Era unul dintre ultimele schimburi de replici între dictator şi supusul său. Nefiind în CPEx, Stănescu nu participă la şedinţele care le vor aduce altor nomenclaturişti ani de închisoare. Pasiv la Revoluţie, fostul şef al Securităţii se menţine în funcţie până la începutul lui 1990.

Laitmotivul lui Stănescu

La 2 ianuarie 1990, odată cu numirea lui Mihai Lupoi ca ministru interimar al Turismului, Stănescu e dat afară din ultima sa funcţie publică. Atât. Se terminase cariera sa în administraţie. „După Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, Stănescu a fost activ în formaţiunile de extremă stânga, naţional-staliniste, cu nedezminţite nostalgii pentru timpurile sumbre ale terorii comuniste. Spre deosebire de Ion Ioniţă ori de autorii «Scrisorii celor Şase», Stănescu nu şi-a exprimat niciodată vreun gând critic cu privire la aberaţiile dictaturii lui Nicolae Ceauşescu“, arată politologul Vladimir Tismăneanu în volumul „Efigii ale unui coşmar istoric“.

Citiţi şi: Ilie Verdeţ a fost primul lider politic al Revoluţiei din decembrie ’89. După fuga lui Ceauşescu, a condus, timp de 20 de minute, un autoproclamat guvern, emis şi apoi demis cu sprijinul revoluţionarilor din faţa Comitetului Central al Partidului Comunist. În decembrie ’89, Verdeţ a pierdut startul. În comunism, însă, îşi construise un palmares destul de confortabil.

Într-adevăr, membru al Partidului Socialist al Muncii (PSM), iar după 2003, al Partidului Alianţei Socialiste (PAS) alături de foşti tovarăşi ca Ilie Verdeţ sau Adrian Păunescu, în perioada postdecembristă, Stănescu publică după 1990 numeroase volume despre regimul comunist şi activitatea Securităţii. Structura prezentată în culori frumoase şi vii când vorbeşte de perioada Ceauşescu şi demonizată pentru acţiunile sale din anii ’40 şi ’50. Pentru ororile din perioada Dej erau de vină alogenii, în timp ce pentru redresarea situaţiei trebuia să i se mulţumească noii
gărzi de securişti. Acesta e unul dintre laitmotivele lui Stănescu.

Va apăra comunismul pe care l-a slujit până în ultimele clipe ale vieţii. Pentru cel care timp de peste 45 de ani servise partidul unic, nu era loc de regrete, de reevaluări târzii ale iluziei reprezentate de o societate fără clase.

Nici informatorii nu mai sunt ce au fost

Într-unul dintre ultimele interviuri acordate, publicat de Lavinia Betea în iunie 2010, în „Jurnalul Naţional“, Stănescu se declara nemulţumit de starea serviciilor româneşti de informaţii de după Revoluţie, care ar avea prea mulţi angajaţi, faţă de 15.300 de angajaţi, câţi avea când el era şef al CSS, la sfârşitul anilor ’60.

„Păi SPP-ul - ceea ce era înainte Direcţia V cu circa şase sute de inşi - acum are mii de oameni. Au triplat efectivele, dacă nu mai mult! Pe seama cui? A contribuabililor. Sunt cheltuieli enorme şi fără rost. De ce să cheltui banii poporului aşa, pe nedrept? Ştiţi cine suferă cu deconspirarea dosarelor Securităţii? Tot aceste instituţii, pentru că un informator acuma nu se mai duce să ajute“, declara Stănescu. Mai mult, fostul securist se declara oripilat de faptul că România e singura ţară în care Justiţia şi organele de anchetă par a fi scăpate de sub control. Greu cu lupta împotriva corupţiei. „Prostia cu DIICOT-ul: dai tu împuternicire procurorului să facă acte fără aprobarea magistratului! Nicăieri în lume nu se întâmplă, doamnă, aşa ceva! Să intre procurorul în casa ta să facă percheziţie, să introducă tehnică, să asculte pe telefon, pe internet“, completa fostul şef al Securităţii care uitase de modul cum acţionaseră oamenii săi. Amnezia voită şi modificarea trecutului era înscrisă în ADN-ul fostului demnitar.

Citiţi şi: Mai întâi, Corneliu Vadim Tudor a fost poetul de curte al cuplului Ceauşescu. După Revoluţie, a devenit un maestru al insultei şi un prea înzestrat promotor al urii şi al intoleranţei. Aceasta este biografia celui mai veninos om politic din istoria postdecembristă a României.

Moartea lui Stănescu, la 5 iunie 2010, era să treacă neobservată dacă nu ar fi fost amintită de PAS. Biroul Executiv Central al PAS anunţa, la 6 iunie, decesul lui Ion Stănescu. Demnitarul comunist era prezentat drept un „om de mare caracter, luptător pentru adevăr şi dreptate, de o cinste şi o corectitudine impecabilă“, care „şi-a pus toată viaţa sa în slujba societăţii şi a omului de rând“. De fapt, paradoxul era, după cum subliniază istoricii Dumitru Lăcătuşu şi Mihai Burcea în articolul „O biografie neromanţată a unui fost şef al Securităţii“, că Stănescu reprezenta „unul dintre activiştii de partid care au avut un rol activ în instaurarea, consolidarea şi supravieţuirea regimului comunist“, un regim criminal după cum arăta şi „Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România“ asumat de fostul şef de stat Traian Băsescu în decembrie 2006

De ce a ales Szilaghi să fie un „escu“

Ion Stănescu, pe numele său real Ion Silaghi, se naşte la 23 ianuarie 1929 în comuna Gherceşti, judeţul Dolj. Anumite surse istorice îl dau pe Stănescu drept fratele vitreg al lui Leontin Sălăjan (născut Szilaghi), fost ministru comunist al Apărării, din prisma numelui cu care s-a născut. Demnitarul comunist explică într-un interviu acordat Laviniei Betea şi publicat în „Jurnalul Naţional“ în 2010, povestea numelui său. „Tatăl purta numele de Silaghi întrucât bunicii veneau din judeţul Sălaj, din Jibou. Şi cu maghiarizarea forţată care avusese loc înainte de 1940, au purtat numele de Silaghi. Dar bunicul a venit la Turnu Măgurele cu dezvoltarea porturilor pe Dunăre, fiind lăcătuş. Tata s-a născut la Turnu Măgurele, mama este născută la Craiova. Mi-am schimbat numele […] Eu am dorit. Mi s-a dat şi sfatul, dar a fost iniţiativa mea şi a soţiei“, afirma Stănescu. Cel care îi dăduse sfatul la începutul anilor ’60 era Ceauşescu. Motivul: nu poţi merge printre olteni cu un nume de ungur. 

Ion Stanescu FOTO site PAS

Portret al lui Ion Stănescu. FOTO pas.ro 

În fine, după 23 august 1944, Ion Stănescu se înscrie în organizaţia de tineret a Partidului Comunist, iar până în 1948, an în care e scos din producţie şi trecut în corpul activiştilor de profesie, e mai întâi ucenic, apoi lucrează ca frezor la uzinele „23 August“ (fosta fabrică Malaxa din perioada interbelică), susţine istoricul Mihai Pelin în volumul „Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică“. „Asemenea altor lideri comunişti din perioada 1965-1989, ascensiunea sa în cadrul ierarhiei comuniste se datorează relaţiei clientelare faţă de Nicolae Ceauşescu. Ca activist, sarcinile lui erau popularizarea realizărilor regimului comunist şi demascarea «duşmanilor de clas㻓, arată Dumitru Lăcătuşu şi Mihai Burcea în articolul „O biografie neromanţată a unui fost şef al Securităţii“.

Printre primele atribuţii ale lui Ion Stănescu se numără şi „mobilizarea tineretului“ pentru şantierele de muncă de la Bumbeşti-Livezeni“.  Pe asemenea şantiere, aşa-zis patriotice, lucrau în condiţii improprii tineri cu origine socială „suspectă“, fiind un mod de reeducare a acestora în spiritul ideilor promovate de noua orânduire politică.

Lupta împotriva „elementelor duşmănoase“

În 1949, Ion Stănescu urmează cursurile de şase luni ale şcolii de activişti ai UTM „Filimon Sârbu“, fiind apoi numit instructor pe lângă Comitetul Central al UTM, arată istoricii Dumitru Lăcătuşu şi Mihai Burcea. După scurtul stagiu pentru tineri activişti, Stănescu e încadrat ca activist la Secţia Propagandă a CC al PMR. Nu e lăsat prea mult timp în acest post. Potenţialul său e văzut de mai-marii partidului, care decid trimiterea lui la o instituţie de educaţie politico-militară. Astfel, în decembrie 1950, Stănescu e trimis să facă Şcoala militară de ofiţeri politici numărul 2 din Oradea. Tânăr, cu origine sănătoasă, după absolvire, în noiembrie 1951, Stănescu e încadrat ca instructor cu propaganda în Direcţia Generală Politică a MI, structură condusă la acea dată de Alexandru Drăghici, viitor ministru de Interne din 1952. În noua poziţie nici nu va apuca să se acomodeze bine şi să cunoască birourile aristocraţiei roşii, deoarece e propus pentru o nouă şcoală. De data aceasta, e vorba de Şcoala Superioară de Ştiinţe Sociale „Andrei A. Jdanov“. Din septembrie 1952 până în octombrie 1955, Stănescu e iniţiat în tainele dialecticii marxiste, ale apărării cuceririlor revoluţionare începute odată cu lovitura de stat bolşevică din 1917 din Rusia ale eliminării „elementelor duşmănoase“ care puneau în pericol siguranţa tinerei republici dunărene.

Citiţi şi: Apostolii Epocii de Aur. Scurt dicţionar de servilism.

Absolvă în octombrie 1955 şi e numit instructor în cadrul Secţiei Administrative. Aceasta era o structură de partid cu rol de control şi de coordonare a activităţii Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Justiţiei şi Ministerului Muncii, explică istoricii Dumitru Lăcătuşi şi Mihai Burcea. Până la mutarea sa din Secţie, Stănescu va deţine şi funcţiile de şef de sector al MAI, dar şi de adjunct al secţiei.

În 1958, conducerea partidului hotărăşte o primă plecare a viitorului demnitar comunist pentru munca în teritoriu. Pentru aproape un an, Stănescu e preşedinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraşului Moreni. În august 1959, e readus la centru, unde e numit responsabil al Colectivului de instructori pentru Ministerul Forţelor Armate (MFA) şi MAI din Direcţia Organizatorică a CC al PMR şi adjunct al şefului Grupului de instructori pentru problemele muncii de partid în MFA şi MAI.

Înfiinţează „Unitatea anti-KGB“

În 1963, sub atenta îndrumare a lui Ion Stănescu, ia naştere unitatea 0110, cea care va fi numită şi „Unitatea anti-KGB“, al cărei scop era urmărirea informativă a unor persoane suspectate a avea legături cu serviciile sovietice, fiind ulterior extinsă activitatea şi asupra persoanelor care ar fi fost în bune relaţii şi cu alte servicii ale ţărilor din Tratatul de la Varşovia.

„Lucrând la secţia militară cum v-am spus, am fost chemat de mai multe ori. Cea mai importantă întâlnire a fost în noiembrie 1963, când Gheorghiu-Dej a luat măsura să îi avertizăm pe toţi care erau agenţi ai NKVD-ului (să înceteze spionajul pe teritoriul României – n.r.) […] Erau o sută şi ceva de agenţi. Dej ne-a convocat. Erau: Dej, Ceauşescu, Drăghici, Patilineţ (şeful secţiei), eu (adjunct al şefului secţiei) şi încă doi generali de la MAI. A cerut să facem colective mixte - de la partid şi MAI - să stăm de vorbă şi să le punem în vedere“, povesteşte Stănescu, într-un interviu acordat Laviniei Betea pentru „Jurnalul Naţional“, modul cum a început acţiunea de retragere treptată a spionilor sovietici.

Studentul jurist

Ca orice nomenclaturist de vază, Stănescu nu putea fi lăsat fără studii superioare la o instituţie de stat, aşa că urmează, la fără frecvenţă, cursurile Facultăţii de Ştiinţe Juridice din Bucureşti (absolvită în 1963).  „Profesorii erau constrânşi să acorde note maxime potentaţilor aflaţi în plină ascensiune“, explică politologul Vladimir Tismăneanu, în volumul „Efigii ale unui coşmar istoric“, modul cum
decurgeau acele cursuri.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

Ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej îl vor prinde pe Stănescu direct în postul de prim-secretar al Comitetului Regional al PMR din Oltenia, acolo unde fusese numit din 23 iunie 1964. Ca prim-secretar al acestei regiuni, Stănescu are privilegiul de a ţine, în 1964, în prezenţa lui Gheorghiu-Dej şi Iosip Broz Tito, liderul PC Iugoslav, discursul de inaugurare a lucrărilor de la hidrocentrala Porţile de Fier. Trei ani va fi un rege neîncoronat al Olteniei, trei ani care-l vor pregăti pentru marea aventură de la cârma Securităţii. 

Politică



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite