Arestul preventiv – cheia nedreptatita în lupta împotriva corupţiei

Un clişeu bine instalat pe scena publică – şi care are efecte majore în modul în care decriptăm evoluţiile din România post-Băsescu – spune, în esenţă, aşa: “Arestul preventiv este o măsură cu totul excepţională, care se aplică în cazuri de violenţă, cu pericol social. Faptul că procurorii folosesc arestarea preventivă în cazuri de corupţie – sau infracţiuni intelectuale – e neîntemeiat; starea naturala a acuzatului e starea de libertate.”

Eu cred – ştiind că fac un lucru perfect impopular – că nu e deloc aşa: că arestul preventiv nu vizeaza doar pericolul social, ci şi persistenţa într-o atitudine infractională. Iar acest lucru înseamna: distrugere de probe (Ridzi&Sova), influentare de martori (Vanghelie), încercarea de a aranja şi coordona depozitii convergente (Vâlcov, Topoliceanu). Niciun grangur politic nu va păşi în sediul DNA fremătând de entuzismul de a-şi dezvalui mecanismele de colectare a spagii. Toţi vor spune, plini de importanţă, că sunt nevinovati, că procurorii sunt marionete politice, ca habar n-au despre ce e vorba – în ciuda ansamblului de probe (denunţuri, interceptări, documente) care dovedesc contrariul.

Acceptarea acestei atitudini pline de tupeu şi indreptatire a functiei (“Tu stii cine sunt eu?”) a tinut pe loc lupta impotriva coruptiei cativa ani buni: daca vor fi cocolositi si lăsaţi să domine procurorii prin agresivitate şi tehnici de masculi afla, politicienii şpăgari nu vor dezvalui niciodată mecanismul profund al mizeriei din societatea romanească. Se vor acoperi unul pe altul, vor respecta legea tăcerii, o mână va spala pe alta. Revolutia din justitia noastra s-a produs in momentul in care, in faţa unui astfel de politician-mafiot, un procuror curajos a spus: “Bine, domnu’ Cutare, ia stati aici şi mai gândiţi-vă 30 de zile…”.      

Din acea clipă au început să curgă denunţurile, auto-denunturile, crizele de constiinta. Omerta nu mai functioneaza: nu stii cine te trădeaza şi cine se lafaie in libertate doar pentru ca a acceptat sa colaboreze cu procurorii. Asa a devenit gures domnul Gheorghe Ştefan. Asa a devenit locvace domnul Cocoş. Aşa s-a dedat la oratorie domnul Niro. Asa a inceput sa fie devoalat sistemul mafiot care a sufocat Romania în ultimele doua decenii.

Asta cere societatea romaneasca din 1989.

Contra-argumentul la cele scrise de mine este acesta: şi inchizitorii procedau la fel – sunt mărturisiri obţinute sub un soi de “tortură morală”; arestul preventiv transformă oameni nevinovati in denuntatori inchipuiti – doar-doar vor scapa asa de Beciul Domnesc.

Acesta este, totuşi, în mod evident, un sofism: procedura penala prevede limpede ca arestul trebuie incuviintat de judecator pe baza unui probatoriu complex, care sa dovedeasca persistenta intr-o atitudine infractionala: procurorul propune – probatoriul impune – judecatorul dispune. Iar dispozitiile legale regleaza limpede si sec aceasta discutie:

Codul de procedură penală

Art. 146

Arestarea învinuitului în cursul urmăririi penale

Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că arestarea învinuitului este necesară în interesul urmăririi penale, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului.

Art. 148

Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului

Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre următoarele cazuri:

a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei;

a¹) inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri;

b) există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă;

c) există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni;

d) inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune;

e) există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta;

f) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.