Ascensiunea şi căderea unui concept  deocamdată abstract: gruparea comună navală la Marea Neagră

De unde apare ideea „Flotei NATO la Marea Neagră”, aşa cum a denumit mass-media acest obiectiv asumat de România sub forma unei grupări navale comune România - Bulgaria - Turcia pe model NATO şi cum s-a ajuns să se renunţe, temporar, la acest obiectiv?

În primul rând, ar trebui lămurit dacă este definit un astfel de obiectiv strategic şi care ar fi locul său în ansamblul documentelor oficiale ale statului român.

În Strategia Naţională de Apărare 2015 - 2019, aprobată în iunie 2015, figurează ca obiectiv „aprofundarea cooperării cu statele vecine şi cu cele din flancul estic al NATO”. Nu apare ideea unor riscuri de securitate la adresa României care să poată fi combătute eficient prin colaborarea forţelor navale. Este drept, ideea că Federaţia Rusă, prin anexarea peninsulei Crimeea, constituie un factor de risc pentru regiunea Mării Negre şi pentru securitatea regională, apare frecvent în acest document (chiar dacă denumirea „Federaţia Rusă” nu apare în mod expres).

În Programul de Guvernare al cabinetului Cioloş din noiembrie 2015, document oficial, cu valoarea constituţională, aprobat de Parlament, nu apare menţionată deloc ideea consolidării securităţii regionale la Marea Neagră prin întărirea cooperării militare în cadrul NATO. Programul este mult prea concis pentru a enumera câteva obiective concrete de politică externă sau în domeniul securităţii naţionale. Este vorba doar de câteva fraze care sunt redactate într-un limbaj foarte general.

Ideea apare într-un document intitulat „Priorităţi strategice”, pe site-ul MApN. La punctul K-22 se precizează a obiectiv „Iniţierea unor demersuri pentru constituirea unei grupări navale în Marea Neagră, după modelul grupărilor navale NATO”. Nu a fost vorba niciodată de o „flotă NATO la Marea Neagră” aşa cum s-a vehiculat în mass-media. Preşedintele Iohannis a avut o intervenţie oportună atunci când a subliniat diferenţa dintre o grupare navală comună şi o flotă NATO. Într-o asemenea grupare comună nu se pot implica decât state riverane Mării Negre, din motive care ţin de Convenţia de la Montreux.

În februarie 2016 ambasadorul SUA în România, Hans Klemm, arăta că pentru contracararea ameninţării Federaţiei Ruse la Marea Neagră este nevoie de întărirea capabilităţilor navale ale României, Bulgariei şi Turciei. Prezenţa americană nu poate să atingă un nivel care să rivalizeze cu prezenţa navală rusă în regiune. SUA pot furniza “capacităţi credibile de descurajare celor trei aliaţi NATO de la Marea Neagră”. Ambasadorul Klemm recomanda cu acea ocazie “întâlniri frecvente la nivel înalt şi la nivel de lucru pentru a discuta contextul de securitate, capacităţile lor şi cum pot lucra împreună”. SUA au arătat felul cum se pot implica în această iniţiativă: prin întărirea flotelor navale ale României, Bulgariei şi Turciei dar nu prin prezenţă directă, decât în limitele Convenţiei de la Montreux - navele din flota SUA pot staţiona în Marea Neagră prin rotaţie, nu mai mult de 21 de zile.

România a avut aşadar undă verde pentru acest proiect. Dacă a fost vorba de un proiect al său, ori de un proiect sugerat la nivelul NATO sau de către SUA, este greu de spus în acest moment. Urmărind evoluţia documentelor oficiale ale statului român, pare mai degrabă o iniţiativă care a fost sugerată României (ceea ce ar explica lipsa oricărei referinţe, din partea oficialităţilor, până la începutul anului 2016). A fost ea oare sugerată Bulgariei şi Turciei, simultan? Din nou, o întrebare fără răspuns, pe moment.

Din momentul în care această iniţiativă a căpătat girul Guvernului, ar fi trebuit să urmeze, logic, alte două etape: formalizarea ei într-un document şi dezbaterea publică a acelui document, urmată sau precedată de o reuniune în format trilateral cu Bulgaria şi Turcia.

Ce a urmat, se ştie. Nu există niciun document care să detalieze această prioritate strategică a MApN. Cea mai bună dovadă a lipsei unui asemenea document este reacţia primului - ministru bulgar. Discuţiile nu s-au purtat pe marginea unei propuneri concrete, ci doar a unor principii. În martie 2016 o delegaţie a MApN a mers la Sofia pentru a discuta acest proiect, au început şi negocieri tehnice (deşi Bulgaria nu a confirmat demararea unor astfel de negocieri), ulterior secretarul de stat MAE la vremea respectivă, Daniel Ioniţă, s-a deplasat la Sofia cu acelaşi scop. Despre discuţiile cu Turcia ştim doar că au lipsit cu desăvârşire, la nivel de membri ai Guvernului. Probabil s-a considerat că oricum Turcia agrează ideea unei flote comune. Apare însă întrebarea în ce fel s-a concretizat în acest caz lăudatul dar mult-absentul Parteneriat Strategic cu Turcia? Probabil că România nu a vrut să sensibilizeze prea mult o relaţie destul de rece între Bulgaria şi Turcia şi s-a temut din acest motiv să recurgă la o întâlnire trilaterală, aşa cum recomandase ambasadorul Klemm. Atenţie, acesta vorbise despre discuţii prealabile pentru a avea o percepţie comună a celor trei state asupra contextului de securitate. Abordarea respectivă ar fi fost cea corectă, în condiţiile în care Bulgaria percepe riscurile la adresa securităţii sale altfel decât România.

Document strategic nu a existat, discuţii prealabile au avut loc dar foarte vagi şi nu într-un format care să garanteze succesul iniţiativei. Cu toate acestea, CSAT a aprobat introducerea grupării navale comune la Marea Neagră în mandatul României la summit-ul NATO. Pe baza cărui document? Pe baza niciunui document. S-a precizat cu acea ocazie că mandatul respectiv va fi adaptat în funcţie de evoluţiile politice. Ori este vorba de un mandat ferm, adoptat în CSAT, ori despre o foaie de parcurs care însă nu se poate numi mandat. Tertium non datur.

În tot acest timp, nu a existat nicio dezbatere publică generată de instituţiile statului român pe marginea acestei iniţiative. Logic, din moment ce ea nu era nici măcar formulată, cum ar fi putut să fie pusă în dezbatere?

A urmat vizita de la Sofia, la nivelul cel mai înalt, al şefilor de stat. Deşi tema grupării navale comune la Marea Neagră fusese discutată doar în principiu, fără a se semna vreun angajament ferm al celor două state în acest sens, ea a fost pusă pe agenda discuţiilor bilaterale Plevneliev - Iohannis. Din felul de a se exprima al preşedintelui bulgar, reiese că acesta era la curent mai degrabă cu iniţiativa americană de a lăsa statele din regiunea Mării Negre să stabilească termenii unei astfel de colaborări şi mai puţin cu vreo iniţiativă concretă din partea României. A urmat intervenţia premierului Borisov şi ulterior aceea, mai conciliantă, a ministrului apărării bulgar.

Nu s-a ştiut la nivelul părţii române că Boyko Borisov este un personaj imprevizibil? Domnul Anton Păcureţu, ambasadorul României la Sofia, ocupă această poziţie din 2009 (semn al unei înalte aprecieri la Bucureşti în dezvoltarea relaţiilor bilaterale, altfel ar fi fost rechemat la expirarea a 4 ani de mandat). Timp de 7 ani a fot martor la două cabinete conduse de Borisov şi a putut vedea cum acesta îşi schimbă opiniile foarte frecvent.

De ce nu s-a încercat o tatonare a terenului legat de această iniţiativă la nivelul PPE, ştiut fiind că GERB, partidul condus de Borisov, este membru al acestui partid politic european, iar o mediere pe această cale ar fi netezit asperităţile?

Întregul episod al încercării de promovare a priorităţii strategice K-22 arată lipsa de coordonare a instituţiilor şi absenţa unor metode de lucru clare şi previzibile în relaţia cu partenerii României. Paşii indicaţi de ambasadorul Klemm, paşi de bun-simţ în relaţiile internaţionale atunci când doreşti să promovezi un obiectiv important, au fost ignoraţi.

În aceste condiţii, de ce nu a existat o repliere imediată pe relaţia cu Turcia, pentru a contracara eşecul în relaţia cu Bulgaria? De ce nu a fost urgent trimisă o delegaţie la sediul NATO pentru a informa despre dificutăţile în relaţia cu Bulgaria, dincolo de relatările din presă? Guvernul României a părut să fie consternat de declaraţiile lui Borisov, precum a fost echipa naţională de fotbal în faţa Albaniei.

De ce nu s-a trecut, în ceasul al doisprezeelea, la redactarea unui document simplu, de o pagină, în care să se explice conceptul grupării navale comune?

Dincolo de toate aceste omisiuni şi acţiuni necoordonate la nivel guvernamental, esenţa problemei este totuşi alta. 

Contextul în care a fost redactată Convenţia de la Montreux nu mai există. În anii 1930 se punea problema de a contracara ţări neriverane Mării Negre dar care doreau ca navele lor militare să aibă acces necondiţionat, astăzi se pune problema contracarării unor ţări care sunt riverane (Federaţia Rusă). Chiar şi sub imperiul acestei convenţii, SUA şi URSS au încălcat-o de mai multe ori. Convenţia de la Montreux este contrară Convenţiei ONU asupra dreptului mării dar Turcia nu doreşte să o modifice şi refuză aplicarea tratatului respectiv. Pentru a contracara modificarea structurii de putere în Marea Neagră după alipirea Crimeii, nu există decât două soluţii: ori se agrează modificarea Convenţiei de la Montreux (argumente pe care NATO le-ar putea oferi Turciei în acest sens există), ori se merge pe ideea unei grupări navale comune între ţările riverane care sunt şi membri NATO. Problema este că Bulgaria nu vede agresiunea rusă la Marea Neagră aşa cum o percep România şi Turcia. Relaţiile ruso-bulgare sunt foarte bune, din punct de vedere istoric există o solidaritate între cele două ţări.

Există şanse ca acest proiect să fie agreat de cele trei ţări şi aprobat la summit-ul NATO de la Varşovia? Foarte mici, în acest moment. Discuţia ar trebui reluată după acest summit, într-un mod profesionist, prin moderarea NATO. În definitiv, acesta este principiul subsidiarităţii: dacă la nivel regional nu se poate concretiza această iniţiativă, trebuie încercată soluţia nivelului central. Ar fi fost o bună ocazie pentru a arăta că România este un actor la Marea Neagră cu soluţii şi proiecte - o ocazie ratată. Este necesară o analiză a responsabilităţilor pentru a nu se mai repeta acest episod care arată că improvizaţia are virtuţile ei dar nu întotdeauna acestea sunt puse în valoare, există şi situaţii în care improvizaţia poate genera doar o iluzie a succesului.