Politică

articolul anterior articolul urmator

Avem numai soluţii pe care nu le avem

0
28 Jun 2018 10:47:42
Andrei Pleşu

Asta şi pentru că avem problemele pe care le avem şi care nu seamănă cu problemele nici unei ţări bine aşezate politic, economic, financiar şi moral. Să recapitulăm. Partidul de guvernămînt se legitimează printr-un masiv sprijin popular şi se laudă cu votul unei majorităţi zdrobitoare. În realitate, e vorba de un electorat de 3,5 milioane (din 18!), adică de un număr de voturi echivalent cu cca 19% din totalul voturilor exprimabile.

Articol preluat din Dilema Veche

Cu alte cuvinte, 81% din populaţia ţării n-a votat PSD sau n-a votat deloc. Sînt aceste procente de natură să ateste o mare victorie, o îndreptăţire decizională solidă, o euforică simpatie populară? Mai departe: partidul de guvernămînt a reuşit performanţa rarisimă să propună într-un an şi jumătate trei guverne (respectiv trei prim-miniştri), contestînd competenţa primelor două, ca şi cînd i-ar fi fost impuse din afară (statul paralel?). Nebuloasa administrativă în care se zbate populaţia, cînd e vorba de pensii, salarii, obligaţii fiscale, şcoli, spitale, autostrăzi etc., nu poate fi explicată decît prin cvasi-nulitatea profesională a miniştrilor, dublată de invazia unei demagogii vesele, pentru care nereuşitele ori nu există, ori sînt vina altora („statul paralel“, multinaţionalele, Opoziţia, misterioase interese străine ş.a.m.d.). Se pare că România de după decembrie 1989 n-a avut niciodată o guvernare mai arbitrară, mai nesigură, dar – paradoxal – mai triumfalistă ca aceasta de azi. Cireaşa de pe tort o reprezintă solidaritatea de tip mafiot (sau nătîng) a vîrfurilor din PSD în jurul şefului suprem. Nicăieri în lumea civilizată, un preşedinte al Camerei Deputaţilor (şi, totodată, preşedinte de partid) nu rămîne în funcţie după ce a fost condamnat de un complet de judecată. Chiar dacă e o condamnare încă atacabilă juridic sau nedreaptă, cel vizat se retrage bărbăteşte din funcţie pînă la lămurirea finală a lucrurilor. Nu există „prezumţie de nevinovăţie“ fără „prezumţia de bună-cuviinţă“ şi fără prezumţia de onorabilitate. La noi, acest minim cod etic nu funcţionează. Treburile ţării şi demnitatea ei sînt fără ezitare suspendate, de dragul „conducătorului iubit“.

Mitingurile #rezist: deocamdată, singura manifestare civică aptă să iradieze oarecare optimism. Dar, am mai spus-o, ele sînt mai curînd un simptom compensatoriu decît o soluţie radicală.

Poate veni soluţia de la preşedinte? În mod ciudat, procentele legitimităţii sale sînt, şmechereşte, lăsate deoparte: 19% susţinere PSD e covîrşitor! 55% sus-ţinere Iohannis e neglijabil! Şi totuşi, aşa arată rezultatul scrutinului din decem-brie 2014. Or, experţii descurcărelii politice autohtone se străduiesc, harnici, să cureţe instituţia prezidenţială de mai toate atribuţiile sale constituţionale. Preşedintele trebuie să se rezume – dacă nu vrea să o păţească – la un rol de regină.

Opoziţia? Cu regret trebuie să o spun, Opoziţia noastră e un apogeu al palorii, al inadecvării, al nereprezentativităţii. Nici o voce cu adevărat riguroasă şi convingătoare, nici un profil politic capabil să seducă, nici o strategie bine articulată. Excepţiile se numără pe degete şi sînt, în general, marginalizate de chiar colegii lor de partid. A organiza mici show-uri de protest în holul Parlamentului, a gesticula teatral şi ineficace pe scena publică, a înregistra vitejeşte, cu telefonul mobil, mitocăniile cîte unui pesedist nu sînt, din punctul meu de vedere, manevre politice consistente, cu şanse de reuşită reală.

Mitingurile #rezist: deocamdată, singura manifestare civică aptă să iradieze oarecare optimism. Dar, am mai spus-o, ele sînt mai curînd un simptom compensatoriu decît o soluţie radicală. E bine că există, e bine că se aude vocea unor români care înţeleg să-şi exprime nemulţumirea, să amendeze derapajele unei guvernări care pendulează între ridicol, inept şi subversiv. Căci nu mă sfiesc să declar că o guvernare proastă, cu miniştri semianalfabeţi, cu un prim-ministru care sfîrşeşte prin a-ţi face milă şi cu un „patron“ ideologic grav maculat este – prin raportare la interesul naţional – subversivă. O asemenea guvernare nu reacţionează normal la protestele străzii şi tocmai de aceea socotesc că ele nu pot fi, la noi, soluţia. Decît, eventual, prin abundenţă cantitativă. Un milion de oameni în stradă, sau măcar cîteva sute de mii, impun reacţie. Cîteva mii, oricît de lăudabile – nu. Adaug că nu ajută nici unele (inevitabile?) alunecări spre o retorică de „fiesta“ carnavalescă („Româncele sînt cele mai frumoase femei din lume şi cele mai gospodine!“ – striga, la un moment dat, un „răzvrătit“, scăpat la microfon…). Sobrietatea e, cred, mai rentabilă decît băşcălia, mai ales dacă nu eşti acolo ca să te amuzi, ci ca să-ţi exprimi îngrijorarea şi protestul.

Presa? E destul să compari rating-urile diferitelor posturi de televiziune ca să înţelegi, deprimat, că sîntem prizonierii unor propagandişti gureşi, că sînt mai mulţi români bucuroşi să audă înjurături decît adevăruri clare, chiar dacă „nespectaculoase“. Nu vom ieşi curînd din monotonia vesperală a unui mic grup de „analişti“ previzibili, bine plătiţi ca să exhibe, fără efort, certitudini vandabile, într-un limbaj care se situează între „expertiza“ ţanţoşă şi bădărănia de cartier.

Uitaţi-vă la dl Péter Eckstein-Kovács! Curajul şi verticalitatea se pot practica pînă şi în formaţiuni politice mult mai „legate“ decît bietul PSD. Hai! Un pic de inteligenţă şi de onoare!

Justiţia? N-aş vrea să fiu în pielea magistraţilor. Dacă condamnă, sînt manipulaţi. Dacă achită, sînt manipulaţi. Sînt, de fapt, teritoriul în care statul paralel se luptă cu statul paralel! Care stat paralel? Acela care se răfuieşte cu celelalte state paralele…

Mai în glumă, mai în serios, îmi trec prin gînd şi posibile „soluţii“ proletare. Oare „clasa muncitoare“ e chiar fericită? Nu se manifestă decît pe bază de sandvişuri şi transport asigurat? Totul merge bine prin fabrici şi uzine? „Ilegaliştii“ de dinainte de război aveau mai multă imaginaţie: cîte o grevă, cîte un marş de protest, cîte o ofensivă „sindicală“. Să înţelegem că numai „dreapta“ e responsabilă cu amendarea răului public? Vreo „stîngă“ adevărată, gata să dea peste mînă falsei stîngi instalate, stîn-gaci, la putere nu încropim?

Cum vedem, situaţiunea e plină de cearcăne! N-o să mă credeţi, dar în aceste condiţii, singura soluţie la care visez este… PSD-ul! Nu se poate ca un partid atît de mare să fie ostaticul unei minorităţi de tip Şerban Nicolae, Nicolicea, Codrin Ştefănescu, Carmenuţa, Olguţa, Viorica, Adrian Dobre ş.a. Mai există, totuşi, şi Chirica, şi Cătălin Ivan, şi – minune! – Ecaterina Andronescu. Şi sînt sigur că mai sînt mulţi alţii! Să facă un efort să existe! Să asume un chip onorabil! Să slujească partidul altfel decît prin temenele sau absenteism. Să nu se lase identificaţi cu o echipă de proşti, infractori, derbedei şi ţoape… Se poate! Uitaţi-vă la dl Péter Eckstein-Kovács! Curajul şi verticalitatea se pot practica pînă şi în formaţiuni politice mult mai „legate“ decît bietul PSD. Hai! Un pic de inteligenţă şi de onoare!

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro