Băieţii veseli

Nu-mi plac solemnităţile obtuze, stilul ţeapăn, pompa „oficială“. Protocolul poate fi respectat şi fără poze ştaif, fără gesticulaţie teatrală, fără fizionomia împietrită a statuii. Umorul bine dozat e, în politică, dar şi în viaţa curentă, o virtute binevenită, cu incalculabile efecte terapeutice.

Articol preluat din Dilema veche

Sînt gata să accept stilul „informal“, dialogul destins, firescul atitudinii şi al vorbirii. Cu condiţia să nu devină strategie populistă, idee fixă, prost gust şi proastă creştere. Practica obsesivă a glumiţei, recursul infantil la băşcălie ieftină, relaxarea ostentativă a brăcinarilor pot fi – mai ales în diplomaţie – inoportune, dizgraţioase, riscante. Nu te poţi mişca pe scena publică a lumii cum te mişti între mese, la o petrecere privată. Nu e recomandabil să n-ai, ca politician, alt program decît să fii „simpatic“, „băiat de comitet“, clovn „de gaşcă“.

La noi, pe un fond de evidentă tensiune economică, financiară, socială, politică, poanta de cartier, pălăvrăgeala „hazoasă“, replica şmecheră sînt pe cît de inadecvate, pe atît de răspîndite. La diferite televiziuni, în discursuri parlamentare, în interviuri, politicienii noştri se întrec în mici ironii ţanţoşe, în fente de circ, în bufonerii de chermeză. Ţara piere şi „elita“ ei, reprezentanţii ei „de vîrf“ au timp şi chef să se (ne) amuze. Am crezut, pînă mai ieri, că avem de a face cu o trăsătură specifică a sud-estului european sau, poate, a stilului dîmboviţean. „O, ţară tristă, plină de umor!“. Dar dacă vrem umor, măcar să fie unul de oarecare anvergură: spontan, dar imaginativ, caustic, dar inteligent şi, dacă se poate, asezonat cu unele igienice exerciţii autocritice. Problema este că o undă de frivolitate prost plasată începe să se manifeste şi la case mai mari. „Veselia“ autohtonă cucereşte mapamondul. Spun asta după ce descopăr, uimit, nonşalanţa „fără prejudecăţi“ a unui politician de prim rang din ierarhia comunităţii europene: Jean-Claude Juncker. Domnul Jun-cker se simte foarte bine în pielea sa. Are mereu la îndemînă vorbe de duh şi gesturi de agapă amicală. Pe cutare demnitar belgian îl pupă pe chelie, pe cutare prim-ministru îl bate, la propriu, pe burtă ca să-i atragă atenţia că s-a îngrăşat, unui gazetar care îl întreabă cum e cu criza economică din Grecia îi răspunde, sibilinic: „Cînd chestia devine serioasă, trebuie să fii gata să minţi!“. Spectaculos pînă la sminteală a fost modul cum l‑a întîmpinat, acum ceva timp, la Bruxelles, pe Viktor Orbán: o uşoară pălmuţă pe obraz, însoţită de un cordial: „Salut, dictatorule!“. Din două, una: ori dl Juncker crede că prim-ministrul maghiar are, în modul său de guvernare, o componentă dictatorială, dar atunci cordialitatea sa jucăuşă e deplasată, ori dl Juncker crede că dl Orbán e „OK“, dar atunci nu se înţelege de ce forurile europene sînt atît de nemulţumite de politica adoptată, în general, de dl Orbán. Oricum ar fi, lejeritatea cu care preşedintele Comisiei Europene înţelege să trateze, într-o împrejurare oficială, un înalt demnitar comunitar e mai mult decît discutabilă: rolul lui nu e acela al unui unchiaş şturlubatic care dojeneşte tandru un nepoţel zurbagiu. De curînd, acelaşi domn Juncker se declară îngrijorat de tendinţa Statelor Unite de a „dicta“ politica externă europeană, purtîndu-se nepoliticos cu Federaţia Rusă. Cum să spui că Rusia e o „putere regională“? Cînd, de fapt, e o putere globală. Nu se face. Nu aşa se vorbeşte despre ruşi. A, da, chestia cu Crimeea şi cu Ucraina „nu prea merge“. Dar Rusia trebuie tratată corect, de la egal la egal, chiar dacă asta nu e prea „sexy“! Dl Juncker crede aşadar că politica europeană faţă de Rusia trebuie să fie de o unilaterală „decenţă“. Să fim pragmatici! Să nu ne luăm după americani! Să reluăm mai curînd tradiţia Chamberlain-Ribbentrop. Poate că nu e prea „sexy“ (un nou criteriu de evaluare diplomatică!), dar aşa e civilizat.

Cum ar spune regina Marii Britanii: „We are not amused!“. Nu ne prea amuză acest băiat vesel care reprezintă, din vîrful piramidei, comunitatea din care facem parte. Deşi, pe de altă parte, toţi politicienii planetei par dispuşi să ambaleze catastrofa în termeni de farsă carnavalescă. Putin cîntă Blueberry Hill dinaintea unei asistenţe entuziaste (Sharon Stone, Kevin Costner, Depardieu etc.), Obama ştie şi el să cînte şi nu se sfieşte s-o arate. Bill Clinton a cîntat şi el, Chávez de asemenea, de Berlusconi nu mai vorbesc… Sfîrşitul lumii? Aş! „C’eşti copil?“. Totul e sub control. Toată lumea rîde, cîntă şi dansează. Şi să ne slăbească defetiştii care cred că noi, românii, n-am fi competitivi. Avem talente din belşug. Ludovic Orban e şi chitarist, şi gurist, Tălmăcean e un Michael Jackson al românilor, Ponta dansează ca o cadînă, Mazăre e Regele-Soare al Tomisului, Băsescu bate palma de pămînt ca un profesionist. Şi dacă văd că lumea devine (prea) serioasă, mă încumet şi eu, cu modestie, să cînt niscaiva romanţe. Ne-am săturat de veşti proaste! Sîntem pe mîini bune! Jean-Claude Juncker e gata oricînd „să facă show“: „în doi, în trei, în cîte cîţi vrei“. Şi stăm bine şi cu resursele: s-a descoperit apă pe Marte!

Acum vreo trei ani, am publicat textul de mai sus, oarecum contrariat de micile euforii comportamentale ale dlui Jean-Claude Juncker. De curînd, domnia-sa a apărut din nou „în vedetă“, apropo de discursul omagial cu care a însoţit dezvelirea unei ample statui a lui Karl Marx la Trier. O dovadă că textul meu nu anticipase dimensiunea sobră, solemnă, a personalităţii dlui Juncker. Îl văzusem doar ca pe un chefliu vesel. Or, iată că are şi simţul grandorii (ideologice), şi vocabularul (niţel lemnos) al festivităţii monumentale. Reproduc, deci, textul meu mai vechi cu titlu de mea culpa: uite că „băieţii veseli“ pot, la nevoie, „cînd o cer interesele partidului“, să se exprime şi în registrul gravităţii restauratoare! Pe de altă parte, sincer vorbind, după discursul de la Trier, înclin să optez pentru versiunea mai şugubeaţă a dlui Juncker…

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.