Binomul capro-varzist (I)

Termenii „stânga“ şi „dreapta“ se referă la cele două mâini ale omului, după cum „stângul“ şi „dreptul“ se referă la cele două picioare. Cei doi termeni au ajuns să fie metafore, care definesc ideologia diverselor partide. La nivel popular, „stânga“ este discreditată, de unde expresiile „a porni cu stângul“, sau „stângăcie“, în practicarea unei meserii.

Prin opoziţie, „dreapta“ sau „dreptul“ întrunesc aprecierile noastre. Ajuns în politică, dubletul „stânga-dreapta“ face şi carieră poetică. Astfel, într-o poezie care se referă la Rege şi la regalitate, Al. Vlahuţă zice: „Nu de dreapta mă cutremur / Ci de nedreptatea ei“. Prin analogie şi antiteză, am putea zice şi noi, simetric: „Nu de stânga mă cutremur / Ci de stângăcia ei“. Şi anatomic, dar şi politic, între cele două extreme trebuie să existe o linie de mijloc, un centru, de unde şi denumirea „partid de centru“. Toate partidele se pot îndepărta de centru (devenind extremiste, radicale), sau se pot apropia de el, în speranţa unui echilibru optim. Dar, să se combine un partid de stânga cu un partid de dreapta, aceasta este o curată minune terestră, cu o aparenţă de protecţie celestă. Ea poate fi trecută în sfera contribuţiilor creatoare care abundă în ţara noastră după dictonul: „Ca la noi, la nimeni“. Această performanţă o realizează azi PSD şi ALDE, adică Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu. A combina mâna stângă cu mâna dreaptă este posibil, spre exemplu, atunci când ne rugăm la Bunul Dumnezeu, să ne ierte păcatele. Dar, a combina stânga politică şi dreapta, de aceeaşi natură, ne duce la împăcarea dintre capră şi varză. Mai exact, înseamnă a împăca varza socială (PSD) cu capra personală (ALDE). Rezultatul final este binomul capro-varzist PSD-ALDE.

Puterea arbitrară deschide drumul direct către Dictatură, către o bizară şi paradoxală „democraţie dictatorială“, în care este posibil şi „statul paralel“.

O consecinţă a acestei combinaţii este străvezie în înţelesurile cuvântului de bază, cuvântul „politică“. Ea este considerată, în percepţia comună şi nu numai, când ca una dintre cele mai nobile îndeletniciri, ca fiind chiar o „artă“ (animalele nu fac politică, nici vegetalele), când ca o prostituată, respectiv o curvă. Din păcate, Politologia, ca teorie, încă nu şi-a definit, simplu şi clar, conceptele de bază, respectiv valorile. În Etică avem Binele şi Răul, în Epistemologie avem Adevărul şi Falsul, în Teologie avem Sacrul şi Profanul (Mircea Eliade) etc. Dar, prin simetrie, oare ce avem în Politologie, respectiv în Politică!? Trecând peste orice poliloghie, răspunsul cel mai frecvent ne trimite la Putere, opusul ei fiind chiar Opoziţia. În limba română avem două cuvinte, adică „putere“ şi „forţă“, care în germană se numesc „Macht“, respectiv „Kraft“. Or, pacifistul Imm. Kant ne atrage atenţia că Macht (Puterea) este o valoare numai dacă este legitimă, adică se bazează pe alegeri, pe voturi. Altfel, ea se degradează în Kraft (Forţă). Codrin Ştefănescu este întrebat de către reporteri de ce numesc dânşii „penali“ în guvern şi schimbă Legile pentru a-i proteja pe aceştia!? Atunci când răspunde „Pentru că putem“, dânsul nu are de unde să ştie că a trecut (respectiv, au trecut) de la Putere la Forţă, de la Macht la Kraft. În limba română, această Forţă este numită şi „putere arbitrară“, exprimată prin enunţurile, tăcute, dar efectiv practicate: „Aşa vrem noi, aşa vreau eu“ (chiar substituindu-mă, puţin-puţin, lui Dumnezeu). Puterea arbitrară deschide drumul direct către Dictatură, către o bizară şi paradoxală „democraţie dictatorială“, în care este posibil şi „statul paralel“.

Dacă marele Partid Naţional Ţărănesc (PNŢ) şi-a mai adăugat şi cununa de Creştin şi Democrat, apoi s-a stins încet, ca un Apus de Soare (vezi B. St. Delavrancea), Partidul Liberal a vieţuit, iar acum supravieţuieşte. O parte a lui devine însă mai puternică decât întregul. O părticică - putem să-i spunem şi o „bucăţică“ - este asumată de Călin Popescu-Tăriceanu. Că ştie, că nu ştie, dânsul merge pe o strategie definită de George Coşbuc într-o poezie: „Picurii cu strop de strop / Fac al mărilor potop / Zilnic câte un spic adună / Şi-n curând tu ai un snop“. Se pare că această strategie graduală este valabilă şi în erotică, dar şi în politică, dacă aceasta din urmă este şi ea tot o fecioară pierdută. Cât priveşte „Întregul“ care a mai rămas din PNL, el este la îndemâna lui Ludovic Orban, care nu mai ştie ce să facă cu el. Cât îl priveşte pe Preşedintele Klaus Johannis, dânsul nici nu se lipeşte, nici nu se dezlipeşte explicit de acest „Întreg“ lacunar şi suferind. Cât priveşte PSD, izvorul lui originar (şi original) este PCR. Linia lui de evoluţie (care este şi o involuţie, pe alt plan) merge de la enunţul „Vom face totul“ (Ion Iliescu) la enunţul „Vom face orice“ (Liviu Dragnea). Cu Liviu Dragnea ceea ce numeam „putere arbitrară“ îşi dă pe deplin măsura, separând Politica de orice logică - fie ea axiologică sau praxiologică - şi mai ales de orice morală, adică de Bunul Simţ, care este doar Unul, dar este împărtăşit de toţi cei care îl au, şi au rămas Oameni.

Binomul capro-varzist alcătuieşte Puterea, în antiteză stând Opoziţia. Din păcate, pe cât este Puterea de omogenă - în pofida capro-varzismului ei -, pe atât este Opoziţia de eterogenă, de fisurată.

După ce PSD a câştigat alegerile (2016), el nu putea avea singur, adică solitar, majoritate parlamentară, de aceea s-a hotărât să fie solidar; solidar cu „fragmentul“ liberal condus de polivalentul (politic şi erotic) Călin Popescu Tăriceanu. Deci, foştii comunişti se întâlnesc fratern - pe aceeaşi „Baricadă de idei“, ar zice un alt poet - cu liberalii care nu mai fac parte din partidul liberal (PNL), dar nici n-au ajuns să fie Neoliberali (după Doctrina lui Ştefan Zeletin). Au ajuns să fie doar o componentă a unei combinaţii strâmbe, pe care am numit-o „capro-varzistă“. Şi care îl evocă direct pe I.L. Caragiale, cu al său „Pupat piaţa ‘dependenţei“, adică a unei dependenţe reciproce, incompatibilă cu faimoasa Libertate liberală, care se poate converti, repede şi uşor, în libertinism şi chiar în libertinaj, dat fiind un anumit înţeles al cuvântului „politică“. Binomul capro-varzist alcătuieşte Puterea, în antiteză stând Opoziţia. Din păcate, pe cât este Puterea de omogenă - în pofida capro-varzismului ei -, pe atât este Opoziţia de eterogenă, de fisurată. Nu se întâlneşte oponent cu oponent în acelaşi recipient politic. La adresa Puterii, criticile Opoziţiei curg din toate părţile, dar nu se întâlnesc, nu se unesc într-un „front comun“, care să bată de la distanţă fostul şi apusul Front al Salvării Naţionale (FSN), care, ca alternativă politică, rămâne şi azi actuală. „Singura soluţie“ este o expresie devenită clasică; iar în mass-media, ca şi în „mişcările străzii“, leit-motivul cel mai frecvent este „Singura soluţie / Încă o revoluţie“. Personal, înclin să cred că singura soluţie este apariţia unui Nou Partid, faţă de care toate celelalte partide – fie ele la Putere sau în Opoziţie, fie ele capro-varziste, sau eterogene şi izolate - să intre toate în Opoziţie. Capro-varzismul este eclectic şi ruşinos, izolarea este sterilă, fără un orizont deschis şi benefic.