Boicot sau vot? Dileme şi probleme în spaţiul politic dâmboviţean

Boicot sau vot? Pare a fi singura dilemă cu valoare politică ridicată din anosta campanie electorală pentru europarlamentarele din 25 mai 2014. Caragialiana întrebare „eu cu cine votez?”, la care cei interesaţi răspund, de obicei în cabina de vot, rămâne totuşi o constantă.

Nu prea ştim care sunt marile teme europene pentru care partidele cer votul românilor, dar ştim că românii au încredere în instituţiile europene (58%), comparativ cu lipsa acesteia în Grecia (81%), Cipru (74%), Portugalia (70%) şi Spania (67%), Franţa (63%) sau Germania (59%), potrivit unui recent eurobarometru.

Această convulsie shakespeariană, a prezentării sau a neprezentării ca formă de protest, a fost provocată şi asumată, în principal, de #uniţisalvăm, comunitatea virtuală care a reuşit în 2013 să mobilizeze oameni în Piaţa Universităţii, alături de alte ONG-uri şi asociaţii, pentru a se opune proiectului Roşia Montana. Boicotul are şi un nume: Europa noastră e în stradă #Grevă cetăţenească #25mai. Comunitatea şi nucleul reprezentativ consideră că nemulţumirea faţă de partidele politice actuale trebuie tradusă prin boicot.

#uniţisalvăm este expresia clară şi pură a societăţii civile, a modului cum oameni interesaţi şi animaţi de aceeaşi viziune (nemulţumire, indignare, frustrare, scârbă faţă de partidele politice) încearcă, prin acţiune comună, să tragă un semnal de alarmă, în speranţa că partidele se vor schimba în mai bine. Lor li se opun cei care cred că, în ciuda unor partide imperfecte, votul din 25 mai este expresia libertăţii, un drept câştigat prin sacrificiu. De asemenea, sunt conştienţi că prezenţa la urne înseamnă susţinerea proiectului european şi a continuităţii acestuia.

În vara lui 2012, în ultima zi de campanie, Traian Băsescu, împreună cu PD-L invitau propriii simpatizanţi şi nu numai, spre uimirea adversarilor şi a observatorilor interni şi externi ai vieţii politice româneşti, la boicot, pentru a nu legitima o aşa zisă „lovitură de stat”. „Îi rog pe români să nu participe la acest referendum, în spatele căruia nişte politicieni iresponsabili încearcă să legitimeze lovitura de stat”, avertiza preşedintele. Contextul era altul, miza de asemenea alta, boicotul acelaşi - o abţinere premeditată şi conştientă de a introduce un vot în urmă, ca formă de protest.

Au trecut doi ani de atunci, iar acum suntem „stimulaţi” la fel. Numai că de data aceasta, propunerea vine dinspre societatea civilă şi nu dinspre politic, ni se propune un boicot general, ca expresie a nemulţumirii faţă de toate partidele politice. Ca şi celelalte opţiuni - votul în alb, votul nul, votul propriu-zis, neparticiparea la vot - şi aceasta comportă o serie de complicaţii politice şi morale, pe care nu putem să le ignorăm.

Votul din 25 mai nu legitimează doar interesul partidelor, ci el girează marele proiect european gândit şi împlinit de cei 11 părinţi fondatori ai UE (Robert Schuman, Jean Monnet, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer, Joseph Bech, Johan Beyen, Winston Churchill, Walter Hallstein, Sicco Mansholt, Paul Henri-Spaak, Altiero Spinelli) din care şi România este parte. Toţi cei care acum îndeamnă la boicot s-ar putea, ca atunci, înainte de 2007, să fi îndemnat la integrare.

#uniţisalvăm ne spune că Europa este în stradă. Adevărat! Este şi în stradă şi în pieţe, ca loc al libertăţii şi al nesupunerii civice, al protestelor şi revoltelor, pe care chiar UE le garantează. Dar pe 25 mai Europa este la urne! Sau ar trebui să fie!

Din nefericire, partidele nu pot fi sancţionate, fără a fi afectată susţinerea pentru proiectul european. UE nu este decât o manifestare instituţională a valorilor democratice naţionale la un nivel supranaţional. Cei care îndeamnă la boicot spun că s-au săturat de alegerea răului mai mic. Dar alegerea răului mai mic înseamnă evitarea răului absolut. Răul din politică nu dispare peste noapte, aşa cum nici binele nu apare dintr-o dată.

Iniţiatorii boicotului susţin că aceste partide nu sunt demne de a ne reprezenta în Parlamentul European. Şi au dreptate în multe privinţe. Dar altele nu avem. Alternativa la oferta actuală sunt alte partide, ofertă inexistentă. De ce, în locul boicotului, nu au încercat să susţină pe cineva valoros din societatea civilă?

Dacă intenţia boicotului electoral, promovat şi susţinut de această zonă a societăţii civile este o manifestare a spiritului civic, atunci, paradoxul este că efectele lui sunt anti-democratice. Forma absolută de boicot, neparticiparea întregului corp electoral la scrutinul din 25 mai, înseamnă sfârşitul politicii şi începutul tiraniei indiferenţei sau chiar al anarhiei. Boicotul parţial, cel care se va concretiza,  este rezultatul îndemnului către boicotul total. Indiferent de amploarea lui, boicotul are implicaţii negative pentru fragila noastră democraţie, el este o sancţiune distructivă pentru societate.

Nu există argumente care să nu susţină indignarea faţă de partidele politice, aşa cum nici într-un alt stat cu regim democratic nu vom regăsi doar oameni mulţumiţi de ele. Dar fără partide, democraţia ar fi în mintea unui om sau a unui grup de oameni o formă ideală de tiranie/oligarhie/autocraţie/dictatură, iar proiectul european, o corporaţie fără nicio valoare democratică şi fără legitimitatea votului.

Pe de altă parte, votul în alb şi chiar cel nul, reprezintă sancţiuni constructive mult mai benefice democraţiei decît boicotul şi neparticiparea la vot. Partidele înţeleg, astfel, că există un electorat nemulţumit, şi că soluţia prin care el poate fi fidelizat este schimbarea internă.  În cazul boicotului şi al neparticipării, partidele ştiu doar că există un electorat nemulţumit, indiferent şi dezinteresat de politică şi partide, absent din viaţa publică, fidel vieţii private şi intereselor personale, familiale sau de grup. Punct. Umbre ale cetăţenii. Votul este unul dintre puţinele aspecte în care manifestarea egalităţii şi a libertăţii nu se exclud.

Vrei democraţie, dar nu vrei să votezi. Ipocrizia partidelor extremiste este asemănătoare. Ele adoptă o atitudine antisistem, militează împotriva proiectului european sau a imigranţilor, dar cu toate acestea, ele acceptă sistemul, trimit la Bruxelles reprezentanţi care beneficiază din plin de drepturile politice, instituţionale şi financiare ale poziţiei, sau susţin imigranţii mai vechi în detrimentul celor noi. (vezi atitudinea favorabilă a UKIP faţă de imigranţii vechi pakistanezi, arabi şi indieni şi discursul virulent împotriva românilor şi a bulgarilor)

Un euroscepticism autentic care nu doreşte o Uniune Europeană, ar trebui să nu trimită reprezentanţi  politici în instituţiile acesteia, să îi ţină acasă! După ce că România lipseşte de pe harta extremismului european, fiind un exemplu în privinţa încrederii în UE, mai şi îndemnăm populaţia să boicoteze un vot european. Dar, repet paradoxul. Şi boicotul este semnul libertăţii politice, chiar dacă efectele sale sunt antidemocratice.

Stereotipul care spune că partidele politice nu sunt interesate de alegerile europarlamentare, nu este decât un stereotip. Partidele sunt interesate de alegerile europarlamentare, sunt interesate să-şi maximizeze scorul electoral, dar nu prin abordarea unor teme europene. Mi se pare o nuanţă importantă cu efecte clare. Dacă „lumea din televizor” propagă continuu că partidele nu sunt interesate de alegerile europarlamentare, ce pretenţie mai avem ca lumea din afara televizorului să iasă la vot? Vina pentru calitatea slabă a dezbaterii pe teme europene o poartă în mare parte partidele politice, la care se adaugă şi alţi factori.

Societatea românească este încă deficitară în ceea ce priveşte calitatea dezbaterilor politice. Bârfa, scandalurile, gafele încă sunt mai apetisante şi mai interesante în mintea unora decât problemele europene, care, prin transpunere în legislaţia naţională, în fiecare zi, afectează viaţa şi interesele fiecărui cetăţean. Distanţa mare dintre deciziile de la nivel european şi percepţia populaţiei cu privire la impactul acestora nu este redusă de către europarlamentarii noştri, decât în mică măsură.

În Europa, exilarea la Bruxelles a liderilor politici era considerată o sancţiune, o trimitere în planul doi al importanţei politice. La noi pare a fi mai mult o recompensă, una care nu se întoarce şi în beneficiul cetăţenilor.

Dacă un partid riscă să abordeze marile teme europene, iar celelalte nu, atunci, cel mai probabil, va pierde puncte, întrucât acele teme sunt total cunoscute publicului, riscând astfel să rămână în afara jocului intern. Dacă toate aleg să trateze teme europene, atunci societatea românească va câştiga, la fel şi viitorul proiectului european.

Tematica europeană a rămas un limbaj specific, iar europarlamentarii trimişi la Bruxelles nu fac mai nimic ca să-l traducă. Ei nu exportă tematica europeană la nivelul dezbaterii politice interne. Ba din contră, când ajung în Bucureşti nu ştiu cum să susţină mai abitir problememle de politică naţională şi locală. Prin urmare, partidele nu-şi exercită una dintre funcţiile esenţiale şi anume, aceea de a forma şi informa opinia publică. Sunt dependente de mass-media. Dar asta nu este o scuză. Că doar nu mass-media conduce societatea. Dacă ar fi puţin mai inventive, ar putea găsi soluţii eficiente să educe electoratul şi să-l cointereseze.  

Aspectele prezentate mai sus, care într-o formă sau alta dau naştere unei astfel de campanii anoste, fac parte dintr-un larg cerc vicios din care face parte şi boicotul. Singurul merit al iniţiativei de a boicota este generarea unei dezbateri de substanţă pe o problemă politică delicată.