Boicot... prin vot

Politicienii au mai reuşit o performanţă negativă: provocarea unei dezbateri publice asupra boicotului la vot. Este doar consecinţa firească a absenteismului crescând, provocat de performanţele politice din ce în ce mai slabe ale “aleşilor”. Cauza este mai profundă: oamenii se simt trădaţi, marginalizaţi, votul lor fiind util doar pentru a face altora viaţa mai bună, nu şi lor. Grea situaţie. Cum se poate rezolva?

Acest text nu are nici o legătură cu intenţia mea de vot de duminică. Doresc doar o abordare principială a chestiunii boicotului.

1. În sine, a nu merge la vot este, pe cât de tentant ca idee, pe atât de nefuncţional. Mai întâi, neexercitând acest drept, nu se rezolvă nimic. Politicienii vor avea grijă să rezolve problema absenteismului şi a legitimităţii din pix, scăzând sistematic pragurile legale de legitimitate. Apoi, cineva tot va fi ales, indiferent de calitatea, pregătirea, numărul sau alte calităţi ale celor ce votează. Iar acela va decide pe viitor pentru noi toţi, indiferent că l-am votat sau nu. În fine, mi se pare absurd să-ţi anulezi tu singur dreptul de a-ţi spune părerea prin vot. E non-sensul ontologic al democraţiei, adică blocarea ei prin sine. Implozie sau colaps, tot aia e. Este un drept pentru care mulţi şi-au dat viaţa sau au avut şi poate încă mai au de suferit chinuri şi necazuri. Măcar pentru asta merită să mergem la vot.

2. Inevitabil, dezbaterea a generat tabere. Argumentele fiecăreia sunt tentante şi, luate în parte, suficient de convingătoare. Necazul e că şi dezbaterea a ajuns să funcţioneze ca şi partidele, mai mult fragmentând şi lipsind audienţa de o viziune integralistă. Dar comuniunea e mai folositoare decât dezbinarea, aşa că vă propun o soluţie aparent nebunească, singulară, inutilă şi poate chiar...infantilă. Dar să nu ne pripim, zic. Poate împăcăm şi capra şi varza.

3. Voi pleca de la propunerea aparent nedemocratică a domnului Andrei Pleşu: mersul la vot, la nevoie chiar obligatoriu, reglementat prin lege. Are dreptate, în fond: pericolul manipulării şi abuzării absenteismului este real, ca şi riscul unor rezultat mult mai prost decât dacă am merge la vot, decis de alţii. Ba chiar şi Biserica a îndemnat la participare la vot, în spirit civic, neutru şi responsabil. Citez din recenta Hotărâre de Sinod, dată publicităţii ieri: „Biserica Ortodoxă Română recomandă clerului şi credincioşilor ortodocşi ca, în calitate de cetăţeni europeni, să participe la alegerile europarlamentare şi să susţină pe acei candidaţi care fac dovada că pot apăra şi promova valorile creştine, în special familia tradiţională, viaţa şi demnitatea umană.”  S-ar spune că, cel puţin din perspectiva BOR, ar mai fi cu cine să votăm. Dar depinde cât de mulţi sunt la nivel european, unde se iau, practic, deciziile. Actualmente, mie mi se pare mai mult că politicienii români trimişi la Bruxelles sunt fie prea „uzaţi” pentru a mai fi folosiţi la intern, fie din linia a doua, oameni cu imagine mai bunicică, pentru a face poză frumoasă în PE. Rar găseşti politician trimis acolo cu ţintă clară să susţină România, fie şi dacă este nevoie să se opună vreunei majorităţi europene.

4. Ştiu, unora li se pare frustrant: de ce să meargă obligatoriu să voteze dacă nu au cu cine şi dacă nu se simt reprezentanţi de nici un candidat? Fie liste de partid, fie independenţi, candidaţii par să nu spună mai nimic. În vreme ce Europa dezbate intens despre economie, locuri de muncă, emigraţie, securitate, drepturi şi discriminări, la noi se văd devize seci, mesaje rupte de realitate, comice, superficiale sau chiar generatoare de interpretări contrare, figuri şterse sau prea ştiute...într-un cuvânt n-ai prea avea de ce sa te mai duci la vot. Sau te-ai duce, printr-o supremă umilire: să faci un compromis cu tine însuţi, votând în scârbă “cu cine pică” (genială replică a unui alegător, ascunzând o profundă lehamite) doar pentru a bifa momentul. Aşa, ce n-au reuşit dictaturile, reuşesc, pervers, democraţiile: abdicarea interioară de la nişte principii pe care (s-ar putea) să le ai. Ca de pildă: votez pe cel ce îmi reprezintă interesele. Dar...staţi aşa. Chiar nu ar exista o cale mai bună? Eu cred că, principial vorbind, există. Cu riscul de a părea un ridicol, un fir de praf de la capătul Universului care are pretenţia de a completa strălucirea unei stele, îndrăznesc să afirm: soluţia domnului Pleşu poate fi îmbunătăţită. Chiar...româneşte. Prin votul care...boicotează. Cum vine asta?

5. Simplu. Dacă simt că n-am cu cine vota (ceilalţi nu pot intra în discuţie) atunci recurg la un vot care va fi invalidat. Fie îi ştampilez pe toţi, fie scriu un mesaj pe buletin, fie fac orice îmi permite legea astfel încât votul meu să poată fi introdus în urnă, consemnat ca fiind prezent la urne, dar la numărătoare să fie invalidat. Pare aiurea? Mie nu. Iată de ce.

Mi se pare mult mai util să dau un mesaj clasei politice, folosind un moment pe care oricum îl finanţez din banii mei, decât să arunc aceşti bani în vânt, fără să-mi pese. Cum ar fi ca presa (mai ales cea neaservită politic, care se pretinde a fi quality ) să relateze că au participat 80% din alegători, dar 60% din buletine au fost invalidate? Ce ar fi dacă pe acestea toate s-ar regăsi mesaje de trezire a politicienilor, gen “nu mai vrem cu voi, lăsaţi pe alţii noi“ sau “voi ne-aţi dezamăgit, vrem un alt tip de partid” sau orice altceva care să aibă un impact serios!? Ce semnal puternic ar putea da lumii întregi toţi cei ce se simt părăsiţi de aleşi, dacă ei şi-ar uni forţele şi ar atrage inteligent atenţia presei şi a mediului on-line (încă liber de control politic, deşi înţeleg că unele state cam strâng din dinţi) ? Pentru că, în fond, asta e tot ce se mai poate face, dacă se (mai) doreşte o rezolvare: să arunci fariseismul şi indolenţa politicienilor în gura atenţiei publice, în speranţa că vor apărea şi cei ce pot fi lideri adevăraţi şi vor fugi paraziţii, de ruşine sau de frică (dacă o mai au). Mai poate fi altă soluţie de a comunica cu ei? Eu n-aş prea crede. Cel puţin, la momentul actual...nu ştiu peste doi-trei-cinci-zece ani. Dar şi aici e o asperitate, cum spuneam: să nu ai de-a face cu o presă aservită politic.

Altfel, totul va rămâne ascuns în sacii cu voturi, iar politicienii ne vor zâmbi iar frumos, din televizoare, vânzând iluzii, prin strategii de comunicare şi marketing politic, cumpărate de afară cu bani româneşti. Apropo, aţi sesizat cuvântul „sacru” din declaraţia vicepreşedintelui SUA? ("E o datorie sacră să fim alături de voi") Deştepţi băieţi, americanii ăştia. Nu au ei cele mai bune strategii de comunicare şi marketing politic? Nu au luat America de la amerindieni pe nişte sticlă colorată şi clopoţei? Dar asta înseamnă să ştii exact cui te adresezi...şi mai ales cum să determini rezultatele dorite. Dar politicienii români mai au de învăţat aici încă.

Căci, văd că pe ultima sută de metri, ei se străduiesc să scoată lumea la vot.

Apăi, dacă e aşa, să mergem, fraţilor, şi să votăm. Şi, dacă simţiţi că e nevoie, să boicotăm prin vot.