Ca scaiul de gubă. Codul proastelor năravuri (4)

Valeriu Zgonea, actualul preşedinte al Camerei Deputaţilor. FOTO: Mediafax

În România, agăţarea de funcţii pare să fie un dat natural al funcţionarilor publici şi, în general, al tuturor „oficialilor”. Două episoade recente, din două zone diferite ale politicii, confirmă încă o dată prezenţa acestui nărav prost. Valeriu Zgonea, care, deşi a pierdut încrederea partidului său, nu vrea să plece din funcţie şi, de-acum fostul ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu, care părea să nu înţeleagă că era timpul să plece.

De ce nu renunţă Valeriu Zgonea la funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor, deşi a devenit evident că partidul care l-a promovat i-a retras sprijinul? O expresie din arealul mioritic explică această predispoziţie a noastră de a ne prinde cu dinţii de funcţii: avem tendinţa de a sta ca scaiul de gubă. Acroşaţi de trecătoarele ranguri, la români există o aptitudine specială pentru a nu ne da duşi, de a rămâne cu orice preţ în funcţie. Avem priceperea proastă de a nu renunţa nici măcar atunci când ridicolul în care ne aflăm devine clar pentru toată lumea.

Vedem pretutindeni această boală publică, manifestată prin agăţarea cu ghearele de fotolii, înfigerea în scaune şi căpuşarea unor poziţii înalte. De la concetăţenii noştri care sunt primari şi care nu se mai dau duşi nici măcar atunci când sunt încolţiţi de mascaţii DNA-ului, până la funcţionarii publici care cred că sunt născuţi cu funcţia sub posteriorul lor aurit, la români rămasul „pe poziţie” este cuplat cu un soi de obtuzitate încăpăţânată de a nu înţelege ce se întâmplă.

Pentru că aşa stă şi scaiul, înfipt cu disperare în blana oilor. Politicienii stau, precum căpuşele, înfipţi în sursa de hrană, apucând cu disperare din toate părţile şi cu orice preţ. Ei nu se lasă orice ar fi.

Uneori poziţia scaiului este similară cu aceea a colacului peste pupăză – deşi e cu totul inutil, neînţelegându-şi condiţia, crede că va reuşi să îşi păstreze privilegiile în pofida tuturor. Aşa s-a întâmplat şi cu dictatorul de tristă amintire, Nicolae Ceauşescu, care devenise o figură penibilă a socialismului tocmai pentru că nu a înţeles că era timpul să plece. Agăţat de funcţiile pe care şi le atribuise singur, Ceauşescu nu a văzut că în toate ţările din jurul său liderii stalinişti erau înlăturaţi. Şi, pentru că nu s-a dat dus de bună voie, a fost înlăturat prin smulgere.

Dar acest tip de politicieni care stau agăţaţi ca scaiul de lâna oilor nu este tipic numai pentru indivizii cu educaţie limitată. Dovadă că un astfel de colac peste pupăză există şi în lumea bună a fost ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, care ba demisiona, ba nu accepta revocarea, ba punea condiţii înainte de a părăsi postul în care fusese, totuşi, numit. Cu toate că era implacabilă înlăturarea sa, ministrul (altfel eficient şi calificat) Culturii a trebuit smucit din funcţie. Şi a părăsit spaţiul public aidoma unui scaiete deranjant.

Din păcate, aşa cum pentru a înlătura un ghimpe din lână oilor, trebui să produci o durere, o neplăcere, şi aceste pălămide ale societăţii din care facem parte, şi care au o puternică predispoziţie pentru încleştarea pe poziţie, generează situaţii neplăcute. Ca un mărăciniş social, ei apar pretutindeni, producând situaţii dintre cele mai urâte în jurul lor. Un astfel de caz, amuzant dacă nu ar fi fost jalnic, s-a produs la Consiliul Judeţean Cluj, unde fostul preşedinte al Consiliului, cetăţeanul Seplecan, pur şi simplu nu voia să părăsească funcţia. A trebuit să se producă un întreg scandal pentru a putea îndepărta scaiul din gubă.

E regretabil să vedem astfel de situaţii repetându-se la nesfârşit. Miniştri care sunt urmăriţi penal şi care nu pricep că ar trebui să se retragă. Politicieni a căror credibilitate publică este definitiv mânjită şi care se prezintă în faţa cetăţenilor, cerându-le votul. Oficialităţi publice compromise prin acţiuni lipsite de morală şi bun simţ, dar care continuă să îşi exerseze funcţiile ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Nesimţirea este un ingredient obligatoriu în cazul acestor pălămide publice, creaturi care cresc peste tot pe imaşul neîngrijit al României.

Poate că, în acest context, o soluţie ar putea să fie de natură instituţională. Limitarea prin lege a numărului de mandate pe care un politician le poate exercita, restrângerea administrativă a dreptului de a rămâne pe aceeaşi poziţie mai mult timp şi, în general, o profilaxie electorală. Poate că, la vot, concetăţenii noştri vor înţelege că trebuie să eliminăm, măcar la o generaţie, mărăcinişul acesta, scaieţii care s-au „încăpuit” pe corpul nostru social.