Candidaţi şi confesiuni

Acesta este titlul sub care am lansat în pagina „Polis” a revistei Timpul (ediţia august 2014, accesabilă la http://www.revistatimpul.ro/reviste/185/) o dezbatere cu privire la perspectiva ca unul dintre candidaţii cu şanse la proximele alegeri prezidenţiale să fie de o altă confesiune decât cea a majorităţii electoratului.

Problema nu constă atât în apartenenţa confesională a unuia dintre candidaţi, cât în riscul ca Biserica Ortodoxă Română să se implice în campania pentru prezidenţiale pentru a susţine un candidat ortodox, chiar dacă BOR a emis un comunicat prin care le interzice preoţilor să se implice în campanie. În legătură cu această chestiune s-au lansat în spaţiul public păreri diverse: unii au atenţionat asupra riscului formulat mai sus, alţii au susţinut că electoratul majoritar va vota pe criteriul apartenenţei la confesiune chiar fără ca BOR să se implice în campanie; în fine, există opinii potrivit cărora electoratul român este destul de matur, că nu îi va judeca pe candidaţi după apartenenţa religioasă sau confesională, ci după programele propuse şi prestaţiile din campanie. Întrebarea pe  care am lansat-o a fost: care dintre aceste opinii sunt mai aproape de ceea ce se va întâmpla în această toamnă electorală?

Afirmând necesitatea prezenţei religiei în viaţa politică, Vasile Boari mărturiseşte: „implicarea religiei ca temă de campanie electorală mă duce cu gândul la Machiavelli”. Referinţa este clară la discursul lui Victor Ponta, caz în care, spune autorul, „ne aflăm într-o astfel de situaţie, de invocare greşită, machiavelică, a religiei într-o circumstanţă specială”. Şi, pentru clarificare, ne sunt amintite cunoscutele pasaje în care Machiavelli spune despre principe (a se citi „om politic”) că „este necesar să pară milos, credincios cuvântului dat, omenos, integru şi religios”, iar, ceva mai departe revine pentru a preciza că: „Nimic nu este (...) mai necesar decât să pară că ai această din urmă însuşire”. Pentru că: „Fiecare vede ceea ce pari, dar puţini îşi dau seama ce eşti în realitate”.

Despre riscul utilizării inadecvate a religiei în politică vorbeşte şi Eugen Tănăsescu: „Importanţa religiei pentru români presupune un necesar şi firesc dialog între culte şi Stat. Există însă şi pericolul devierii spre marketing politic. Religia devine un teren de luptă între candidaţi, un prilej de dezbinare, ceea ce ar fi nefiresc, aşa cum a remarcat şi Patriarhia Română. Nu putem face din sfinţenie subiect de can-can politic. «Marketizarea» politică a religiei are un efect de bumerang asupra celui ce o practică”.

În tema cu care a pornit în campanie candidatul social-democrat, „mândria de a fi etnic român şi ortodox”, Antonio Momoc recunoaşte distincţia pe care Nae Ionescu, doctrinarul legionarilor din perioada interbelică, o făcea între „români – ortodocşi şi vorbitori de limbă română – şi românii buni – minoritarii etnici sau religioşi care nu pot fi niciodată recunoscuţi ca români, dar care, dacă oferă majorităţii etnice suficiente dovezi de fidelitate faţă de ţară, pot fi acceptaţi ca buni români. […] Descrisă astfel strategia de discurs a lui Ponta pare câştigătoare. Cu condiţia ca publicul să rezoneze la populismul religios”.

În opinia lui Nicu Gavriluţă, sunt motive mai puternice decât cel confesional pentru care românii vor vota candidatul PSD. „Cu privire la percepţia politicienilor de alte confesiuni de către românul majoritar, eu nu am a mă teme de manipularea pro-PSD pe care BOR sau anumiţi preoţi ar face-o în următoarea campanie prezidenţială. BOR a colaborat bine şi foarte bine cu orice conducere politică din România şi o va face în continuare. În locul BOR, absolut orice confesiune religioasă din Romania ar proceda la fel”.

Reamintind necesitatea de a nu despărţi radical Biserica de stat dar şi dependenţa BOR de stat în România, Cristian Bădiliţă susţine următoarele: „Criteriul confesional nu contează în România, chiar dacă românii se declară credincioşi în proporţie de 80%. În SUA el contează enorm. În România mai deloc şi asta dovedeşte gradul de încreştinare a românilor. Vadim Tudor e baptist. A contat acest lucru în alegerile din 2000? Deloc. Poporul „ortodox” l-a votat cu patru mâini, pe un singur criteriu: agresivitatea. Chiar dacă a pierdut, a ajuns în finală şi asta spune totul. Regele României, Mihai I, este ortodox. El este conducătorul de drept al statului român, dar acelaşi popor «ortodox» nu-l vrea. Ca să rezum: dată fiind configuraţia «genei» româneşti religia nu reprezintă un criteriu decisiv pentru alegerile prezidenţiale. Aşa instituţie, aşa popor, aşa religie!”.

V-am prezentat aceste fragmente doar ca mostre menite să vă atragă spre lecturarea în întregime a textelor din care provin. Urmează să descoperiţi singuri formularea argumentelor de către autorii citaţi. Vă urez lectură plăcută!