Cârdăşia „autistă” a alegătorilor şi aleşilor noştri

Avem slabe speranţe ca democraţia să nu se ofilească în România. Un complex de factori fac din Parlament un for cu totul nereprentativ pentru cetăţenii români FOTO Mediafax

Privind filmul evenimentelor din politica românească am un sentiment uşor de alienare cu tuşe psihotice. Pluteşte în mine un aer de siderare, însă, în acelaşi timp, experienţa consultanţei în politică îmi oferă claritatea unei zile geroase de ianuarie.

Amestecul tulburiu al puterilor din încă fragilul nostru Stat de drept îmi dă fiorii unei treziri ciudate într-o mahmureală postdemocratică. DNA, SRI, SIE, SPP devin, voit sau nu, actori-jucători pe scena politică, iar personajele principale (cetăţeni, politicieni, guvernanţi) încep să aibă roluri secundare. Poate cu excepţia breaking news-urilor.

În aceeaşi ordine de idei, toată presa este plină de semne şi avertizări asupra paşilor înapoi pe care îi face România în procesul dificil de civilizare democratică. Separaţia puterilor în stat, dreptul de a alege şi a fi ales, egalitate, reprezentativitate, toate au o tendinţă retrogradă. Nu poţi să nu te întrebi cine poate opri acest marche-arrière până nu e prea târziu?

Exceptând soluţia pe care tot mai multe voci frustrate o invocă (conştient sau inconştient!), anume cea a liderului providenţial, al „salvatorului”, singurul for legitim şi reprezentant suprem al poporului este Parlamentul, recte parlamentarii. Aceştia sunt aleşi direct de cetăţeni şi doar parlamentarii pot reprezenta şi apăra drepturile şi dorinţele alegătorilor lor. Ei trebuie să fie iniţiatorii şi garanţii democraţiei. Ei sunt cei care votează legile după care ţara este guvernată de funcţionarii şi reprezentanţii politici ai partidului care a câştigat democratic alegerile. Între Guvern şi Parlament, arbitrează Preşedintele Statului, alt garant al democraţiei ales direct de popor. Cam atât vizavi de claritate.

Partea pâcloasă a democraţiei mioritice ţine de funcţionarea propriu-zisă a acestor instituţii fundamentale. Parlamentul este decredibilizat total în primul rând din cauza acţiunilor dubioase, a traficului de influenţă, a şpăgilor sau a afacerilor oneroase cu Statul, a legilor date cu dedicaţie şi, nu în ultimul rând, a auto-acordării de privilegii.

Am ajuns în acest punct din cauza controverselor recente pe mult discutata lege a pensiilor speciale pentru parlamentari şi, mai nou, a aleşilor locali. Din capul locului, poziţia mea pe subiect este în favoarea remunerării decente a demnitarilor şi aleşilor locali simultan cu înăsprirea pedepselor pentru corupţie, trafic de influenţă şi devalizarea banului public. Când ai ca primar două mii de lei salariu şi gestionezi bugete de milioane de euro, tentaţia este aproape imposibil de oprit. Teama (de lege) şi recompensa (financiară) sunt singurele elemente mai eficiente ca public aşteptata moralitate a funcţionarilor (grav afectată de „stomac” şi „foame”).

Să punem în oglindă viteza şi „discreţia” cu care parlamentarii şi-au votat pensii speciale faţă de tărăgănarea incredibilă cu care lălăiesc o lege importantă pentru dreptul fundamental de vot al cetăţenilor români, anume votul prin corespondenţă. Analiza redactorilor de la Adevărul (vezi aici toate datele!) scoate la iveală jocurile meschine şi calculele cinice ale partidelor politice vizavi de votul prin corespondenţă. Tentaţia unui psiholog politic este să analizeze motivaţia parlamentarilor pentru acţiunile lor (sau pentru lipsa acestora!). Însă această abordare ar fi greşită în cazul de faţă fiindcă ar porni de la premiza că parlamentarii sunt entităţi independente care chiar reprezintă alegătorii lor cu bună credinţă şi cu libertatea de conştiinţă. Greşit!

Parlamentarii, chiar aleşi uninominal, au fost propulsaţi de partidele din care fac parte în poziţia de candidaţi pe criterii ce ţin de potenţa financiară, capacitatea combinatorie (în afaceri cu Statul), obedienţă faţă de cerinţele şi interesele liderilor de partid.

Să nu uităm că parlamentarii votează „la deget” adică după cum le dictează şeful de grup parlamentar, iar deciziile privind voturile importante se iau la partid, în grup restrâns cu uşi închise. Nu mai vorbim despre pachetele de legi care se votează laolaltă sau de aprobarea tacită.

Deci, nici vorbă de libertatea de conştiinţă sau reprezentarea intereselor cetăţenilor. Situaţia va fi şi mai gravă la alegerile de anul viitor când listele de candidaţi vor conţine doar primele patru-cinci nume cu rezonanţă, restul fiind exclusiv rezultatul jocurilor subterane din partid.

De aceea, parlamentarii noştri, indiferent de partidul din care fac parte, nu au nici cea mai mică responsabilitate civică şi chiar nu pot pricepe că sunt reprezentanţii cetăţenilor, în slujba şi pentru interesele acestora. Parlamentarii au interese meschine, de mici învârtitori. Însă în ultimii ani nici aceste mici sau mari afaceri nu mai merg fiindcă DNA a luat-o razna şi vrea să oprească corupţia, bani pentru investiţii în colegiile uninominale (de unde mai pot pica nişte bani direct în buzunar) nu mai sunt fiindcă nu se mai fac investiţii deloc în toată ţara. Mai adaugăm cotizaţiile la partid, salariul mic şi aflăm explicaţia pentru care parlamentarii îşi votează privilegii pentru pensie.

Din aceste motive încrederea cetăţenilor în Parlament a scăzut de la an la an până la cote alarmante care pun sub semnul întrebării încrederea în sistemul democratic. Cauzele sunt multiple, însă pornesc în primul rând de la politica de cadre a partidelor politice. Am enumerat mai sus criteriile de selecţie a candidaţilor. Soluţia la calitatea slabă a candidaţilor o aşteptăm de la partide, însă nici măcar partidele nu sunt de vină fiindcă şi ele, la rândul lor răspund la două tipuri de presiuni: prima, internă, ţine de nevoia de acces la putere, influenţă şi, evident, bani; a doua, cea mai importantă, ţine de presiunea publică (prin mass media şi ong-uri), de votul cetăţenilor şi de protestele în piaţa publică. Însă, pentru ca cetăţenii să îşi manifeste eficient şi constant influenţa (nu doar din patru în patru ani, la alegeri) este nevoie ca ei să aibă un minim nivel de educaţie civică, adică să ştim drepturile, obligaţiile şi fişa postului aparţinând celor pe care trebuie să îi alegem.

Până când majoritatea cetăţenilor nu va conştientiza aceste lucruri, avem slabe speranţe ca democraţia să nu se ofilească în România, iar „fructele” (a se citi nivelul de trai!) nu vor da în pârg. Până acum se pare că s-au trezit mai întâi românii fugăriţi de sărăcie în diaspora. Însă tocmai pe acei „treziţi” nu vrem noi să îi lăsăm acum să voteze!