Cascadorii rîsului la debirocratizare

Sediul social al unei firme este de facto doar adresa pentru corespondenţă cu statul.Citesc cu stupoare motivaţia prin care preşedintele Iohannis a retrimis în Parlament legea privind debirocratizarea înfiinţării de firme.

Citesc cu stupoare motivaţia prin care preşedintele Iohannis a retrimis în Parlament legea privind debirocratizarea înfiinţării de firme. Legea propusă de Claudiu Năsui şi adoptată cu voturile tuturor grupurilor parlamentare spune două lucruri simple: nu mai este nevoie de acordul vecinilor pentru sediul social al firmei şi se permite cetăţenilor să înregistreze mai mult de o singură firmă (pe numele fiecăruia, fără asociaţi). Sediul social al unei firme este de facto doar adresa pentru corespondenţă cu statul. 

Dacă, de pildă, am o firmă de vîndut mănuşi unde sînt asociat unic şi vreau să fac şi altă afacere de pe care să plătesc taxe statului român, statul zice: niet. Nu ai voie să ai mai mult de o firmă. 

Dacă am avea un stat mai puţin retardat, întreg conceptul de sediu social ar fi trebuit să dispară – în lumea Facebook/Gmail ar trebui să avem cu toţii o identitate electronică unde statul să ne trimită corespondenţa firmei şi atîta tot. În ceea ce priveşte a doua prevedere a legii, aici e chiar mai simplu.

Dacă, de pildă, am o firmă de vîndut mănuşi unde sînt asociat unic şi vreau să fac şi altă afacere de pe care să plătesc taxe statului român, statul zice: niet. Nu ai voie să ai mai mult de o firmă. Ce face atunci tot românul antreprenor care insistă să plătească taxe statului? Cei care nu înregistrează firma în Estonia îşi iau asociat pe altcineva. Deci o mătuşă are 1% din a doua firmă şi apoi o cauţi mereu să semneze diverse acte

Recunosc acest gen de argumentaţie. Ideea de bază e că cetăţeanul este prin definiţie un pungaş şi trebuie să aducă regulat nişte hîrtii prin care să demonstreze că nu este pungaş.  

USR a reuşit să treacă legea prin Parlament. Apoi preşedintele Iohannis retrimite legea la Parlament. Pe motiv că se creează suspiciune de fraudă. Dacă o firmă intră în faliment şi patronul trebuie să răspundă? V-aţi prins? Ei bine, în prezent eliminăm această posibilitate groaznică: răspunde mătuşa.

Recunosc acest gen de argumentaţie. Ideea de bază e că cetăţeanul este prin definiţie un pungaş şi trebuie să aducă regulat nişte hîrtii prin care să demonstreze că nu este pungaş. În 2016 am făcut, de la Cancelaria Guvernului, un proiect care s-a numit „Comisia de Tăiat Hîrtii“. Ideea mă bîntuia dinainte de a intra în guvern. Şi am zis că mă apuc de ea orice ar fi. Ştiam că există un proiect cu fonduri europene pe la un minister prin care se face o analiză despre debirocratizare. Era tipicul proiect cu fonduri europene în care funcţionari luau bani din proiect pe lîngă salariu, ca să producă hîrtii complexe pe care nu le citea nimeni de la nivel politic. Şi fără nivelul politic nu se poate face debirocratizare, pur şi simplu birocraţia nu se poarte debirocratiza singură. La ministerul „responsabil“ s-a stîrnit panică, deşi nu zisese nimic pînă atunci.

Aşa că s-a pornit o reuniune de lucru. Am primit eu şi vreo alţi douăzeci de oficiali, din diverse ministere, o hîrtie prin care eram invitaţi la un grup de lucru pentru debirocratizare. Hîrtia cu invitaţia purta şapte semnături, de la funcţionari, director adjunct, director, secretar de stat, ministru.

Multă lume lucrase pe multe hîrtii ca să ne invităm între noi la debirocratizare. La reuniune am aflat că prima analiză urma să fie gata în 2018 (era început de 2016). Eu am zis că nu am deloc încredere în ideea că birocraţii fac debirocratizare şi, oricum, noi aveam nevoie într-o lună. Stupoare. Am devenit ăla rău de la Cancelarie – deranjam, riscau oamenii să nu îşi mai ia salariile din proiect bugetate pe doi ani înainte. 

Miniştrii supăraţi că de ce ne‑am apucat la Guvern de descentralizare mă turnau la prim-ministru, care încerca să medieze.  

Cîteva zile nu ştiam de unde să o apuc – nu că făceam doar asta, între timp lucram la Pachetul Antisărăcie cu vreo treizeci de ONG-uri sociale, lucram sîmbăta la Guvern, unde eram doar noi şi SPP-iştii, pentru a porni „Fiecare copil la grădiniţă“ şi coordonam reuniunile pe afaceri europene ale ministerelor. Deci toate premisele erau făcute ca să uit de debirocratizare. Am zis că totuşi nu am venit la Guvern ca să stau la locul meu, desemnat de sistem. Aşa că l-am sunat pe prim-ministru şi i‑am zis că am un plan. Am decis să fac invers: să întrebăm oamenii, aşa a apărut site-ul www.maisimplu.gov.ro (văd că încă există), unde am primit cîteva mii de plîngeri în două săptămîni. A fost o nebunie, presa vuia, Facebook-ul tropăia – maxime aşteptări. Am făcut platforma cu voluntari, pentru că funcţionarii publici de la Cancelarie erau ocupaţi cu proiecte europene şi se fereau să ne întîlnească. Alţi voluntari au luat sesizările şi le‑au sistematizat. Miniştrii supăraţi că de ce ne‑am apucat la Guvern de descentralizare mă turnau la prim-ministru, care încerca să medieze. Eu ziceam că da, sigur, toată lumea e implicată, dar trebuie luna asta, nu peste doi ani, că noi stăm la Guvern un an.

Aveam deci nişte cazuri cu care să începem, identificate de pe platforma online. Entuziasm maxim, eram uşor înfricoşat de aşteptările create. Am decis că ne ocupăm, printre altele, de dosarul pentru indemnizaţia de creştere a copilului: proaspete mame care aveau de umblat după multe hîrtii şi făceau acelaşi dosar de mai multe ori. Prim-ministrul dă directivă ministerelor: vor veni nişte oameni de la Cancelarie cu propuneri să renunţaţi la nişte hîrtii. Am făcut dosar pentru fiecare hîrtie, cum poate fi eliminată. Cele mai multe nu ţineau de legi, ci de ordine de miniştri / şefi de agenţii. Dosarele pentru mame ţineau de un ordin al preşedintelui ANPIS – o agenţie de la Ministerul Muncii. Ne vedem cu preşedintele şi ne zice că el nu înţelege care e problema, că nu există acele dosare multe. Zic: dom’le, înseamnă că nevastă-mea s-a plimbat ca nebuna cu dosarele alea, voia să facă sport între instituţii. Eu credeam că el glumeşte, aşa că am glumit. Dar el nu glumise. Pe bune că omul habar nu avea. Situaţia era complicată pentru că ordinul său era haotic aplicat de fiecare primărie. Exasperat, eram cam blocat. Nu mă puteam duce la prim-ministru în fiecare zi şi pentru fiecare hîrtie, avea omul şi alte treburi decît să mă apere pe mine de miniştri enervaţi şi să dea telefoane ca să ajute. Ministra Muncii era enervată că vin unii de la Cancelarie să ceară ceva, chiar dacă zisese prim-ministrul, aşa că nu avea de gînd să facă nimic şi nu îmi mai răspundea la telefon.

Deci avem cîteva sute de cetăţeni care se plîng pe platforma online oficială lansată de Guvern că dosarul pentru indemnizaţia de creştere a copilului este un coşmar. Avem o analiză care zice că buba vine de la ANPIS. Avem un preşedinte ANPIS imemorial pe funcţie care zice că problema nu există. Aşa că îmi vine o idee. Vreţi absurd? Putem şi noi. Dau un e-mail prin Cancelaria Guvernului şi rog doamnele care au născut recent să îmi dea o declaraţie scrisă adresată „domnului preşedinte“ prin care povestesc experienţa lor cu dosarele respective. Aşa că mă duc la ANPIS cu vraful de declaraţii olografe ale doamnelor de la Guvern: domnule preşedinte, subsemnata XY declar că a fost aşa. Astfel am agreat cu înaltul demnitar că problema există totuşi şi că nu am inventat-o eu. Dacă rîdeţi aveţi tot dreptul. Dar să ştiţi că nu a fost singurul caz.

De fapt, a fost cam regula. Birocraţii au un fetiş pentru aceste hîrtii. De la agenţia forţelor de muncă, doamna preşedintă îmi spunea că adeverinţa medicală pentru şomeri e necesară, să nu cumva să recomandăm spre angajare un bucătar şchiop. Vedeţi dvs., un angajator nu poate face diferenţa, aşa că trimitem toţi şomerii la medici, să dea bani pe adeverinţa că nu sînt bolnavi. La copia legalizată mi se spunea că, dacă nu duci copie legalizată pentru orice, ne trezim cu falsuri la orice. Etc., etc. Şi toate astea puse într-un limbaj juridic-birocratic adormitor, fără sens şi fără legătură cu viaţa reală. Doar că, după experienţa cu ANPIS şi alte cîteva, prezumţia iniţială că noi doar ce vom prezenta birocraţilor ce zic oamenii şi ei vor vedea lumina şi absurdul situaţiei şi vor renunţa să ne chinuie a fost naivă.

În absolut nici o instituţie abordată (repet, cu mandat explicit şi asumare politică de la şeful Guvernului) nu am găsit deschidere spre ideea de a reduce din povara administrativă pentru cetăţean. Absolut toţi aveau fetişul respectiv, lumea lor depinde de număr de hîrtii cerute. Ce debirocratizare s-a făcut atunci – şi s-a făcut – a fost prin ordonanţă de urgenţă. O ordonanţă mare, care a putut să rezolve cîteva cazuri. Şi abia după ce am schimbat nişte miniştri care blocau procesul (Dragoş Pîslaru a mers ministru la Muncă şi a pornit şi acolo motoarele, de pildă). De atunci sînt convins că nu există nici o birocratizare reală fără intervenţie politică de sus. Şi că trebuie să fie o treabă permanentă. Niciodată o birocraţie nu se va autodebirocratiza pe bune. Debirocratizare în România nu se poate face pe bune dacă nu va exista, cu mandat politic, un fel de ţar pe subiect cum au americanii, care să aibă putere politică să impună ministerelor şi agenţiilor aşa ceva.

Recunosc foarte clar logica răspunsului de la Cotroceni. Semnalul unei guvernări se dă de sus. Cîtă vreme două doamne brave se iau de gît cu birocraţia la Ministerul Educaţiei şi la Ministerul Muncii, se vor face paşi mici înainte. Dar şeful lor cu legitimitate populară dă un semnal fix invers pe un subiect concret, unde Parlamentul s-a mişcat bine. Trist şi stupid. „Domnul preşedinte ANPIS“ – etern, şters, anonim, neales – e peste tot. Şi la Cotroceni.

***

Cristian Ghinea este europarlamentar din partea Alianţei USR-PLUS. Opiniile sale sînt exprimate în nume personal.

Articolul a fost publicat în Dilema Veche în cadrul rubricii "O ţară ca afară". Puteţi comenta şi pe site-ul revistei, dilemaveche.ro