Cât suntem de buni, cât suntem de răi

Bag de seamă că se încinge pe această temă - deloc nouă - o controversă între istorici şi literaţi. Urmăresc oarecum de pe tuşă problema, raportată la „istoria” ultimelor două decenii deşi argumente concrete ne sunt furnizate aproape zilnic.

Aşa spre exemplu, deşi puternica emoţie stârnită de ultimul gest al lui Voiculescu (scuze pentru cititori că-l pomenesc din nou) s-a mai potolit, înclin să cred că ecoul ei la nivelul percepţiei publice va face încă multe valuri. Nu de gestica în sine a omului e vorba. Ăsta-i omul, n-ai ce-i face, ci de reacţia şi comportamentul românilor la nivel de masă care-l adulează, îi sorb cuvintele, îi urmează îndemnurile.

O întreagă cohortă de lustruitori de imagine, de artizani ai minciunii, de siluitori ai adevărului şi bunului simţ se adună pe la televiziunile lui, fie moderatori fie comentatori, pentru a otrăvi persistent şi persuasiv mintea şi sufletul celor ce-i ascultă, cu un rezultat de-a dreptul înspăimântător. Nu mai puţin decât un partid politic de ţinută istorică s-a înhăitat cu neosecuriştii lui PC, copilul de suflet al lui V., ţinându-i isonul într-o deplorabilă găteală politico-electorală.

Urmăream ceva timp în urmă cât de multe argumente ni se furnizau pentru a fi mândri că suntem români. Şi nu fără temei. Am avut, avem şi în prezent oameni de înaltă ţinută, oameni de cultură, de artă, de ştiinţă, literaţi, semeni care fac cinste ţării şi poporului român cum avem, la polul opus, propovăduitori ai crimei şi distrucţiei care ne afundă în abjecţie.

Dar, în plan macrosociologic, nu ei dau pe fond nota esenţial-valorică a unui popor,  ci valenţele, comportamentul acestuia la nivel de masă, privit în întregul său sau secvenţial. S-au dat exemple istorice de eroism – nu atât cele romanţios colorate ci cele înălţător realiste – cum ar fi Mărăşeştii, sacrificiile pe fronturile ultimului război, sacrificiile victimelor comunismului pentru salvgardarea identităţii şi libertăţii noastre. Mi-aduc aminte că pe timpul copilăriei mele o întreagă comună, de la mic la mare, furniza exemplu de conduită în tiparele celor mai valoroase precepte: credinţă, muncă, omenie, solidaritate, adevăr, bună cuviinţă. Am toate motivele să cred că la fel era peste tot.

Ce avem azi la nivel de masă? Mă voi opri la câteva exemple.

La 29 ianuarie 1990 Corneliu Coposu, emblemă a sacrificiului libertăţii şi sănătăţii pentru neam şi ţară, era umilit, adăpostit într-un TAB de furia unei imense mulţimi dezlănţuite gata să-l zdrobească. Veţi zice da, dar totul a fost pus la cale de Iliescu şi Roman. Aşa a fost. Dar acei oameni aveau sau trebuia să aibă conştiinţa lor; dacă nu ştiau, să se fi întrebat oare pe cine umilesc, de cine îşi bat joc? Aceeaşi situaţie la Alba Iulia de 1 decembrie 1990. O mulţime turbat-agitată vocifera, urla, la semnalele lui Roman, spre a-l împiedica pe Senior să-şi ţină cuvântarea. Pe cine? Nimeni altul decât urmaşul lui Maniu, unul dintre arhitecţii Marii Uniri. În schimb Iliescu şi Roman, aclamaţi până la lăcrimare, rosteau pe înghiţite „eroice” ditirambe goale, false, cu totul străine adevăratului spirit românesc.

Sau exemplul mineriadei din iunie 1990. Cu ce conştiinţă s-a năpustit o mulţime de 20.000 de mineri asupra tineretului, intelectualităţii, instituţiilor de învăţământ şi cultură, reprezentanţi-simbol ai mişcării Universităţii, ciomăgindu-i cu o bestialitate absurdă, umilindu-i, batjocorindu-i în văzul unei lumi întregi? Şi cât popor i-a aplaudat pentru o aşa ispravă. Oare azi măcar sunt conştienţi de imensul rău făcut ţării şi poporului român, imaginii şi caracterizării lui în lume? Oare sunt în stare să le fie măcar ruşine? Am auzit spunându-se că n-ar fi fost mineri ci securişti. Or fi fost cu siguranţă câteva sute dar ce mult până la zeci de mii.

Raportul valoare/nonvaloare, răsturnat

Poate Lucian Boia în peregrinările sale istorice a găsit minciuna ca termen de referinţă mitică. Vremurile moderne însă îl completează situând alături cel puţin la acelaşi nivel calomnia, injuria, denigrarea, delaţiunea, ura, decerebrata ură, care cu toatele ne-au schimonosit în chip hidos statura morală. Devenite pârghii ale gestiunii politico-statale ele au contaminat, dacă nu iremediabil, pe termen nedefinit, sufletele şi conştiinţa devenind marfă uzuală a gândirii şi comunicării sociale.

Am ajuns să ridicăm în slăvi, să acredităm frenetic urâtul, hidosul, abjectul, mizerabilul şi dimpotrivă să dispreţuim, să blamăm utilul, beneficul, frumosul. Voi da în continuare două exemple.

În domeniul politic ne-am încărcat de ură şi dispreţ faţă de cei ce tenace şi stăruitor au sprijinit, au netezit drumul spre accederea în lumea civilizaţiei europene; împotriva celor care au pus până în cele din urmă justiţia pe propriile picioare; împotriva celor ce au susţinut, au stimulat consolidarea instituţiilor statului de drept; împotriva celor ce au scos la lumină din bezna beciurilor fostei securităţi dosarele mucegăite ale foştilor colaboratori; împotriva celor ce pentru prima dată au condamnat de la tribună publică comunismul.

În schimb le cântăm imnuri de slavă, îi aureolăm în nimb aproape mitic pe înotătorii în ape tulburi, pe cei certaţi cu legea, cu minimele considerente morale, pe cei care de fapt l-au înlocuit pe Dumnezeu cu atotputernicul ZEU BAN, în numele căruia şi pentru care sunt în stare să calce pe cadavre. Nu cred să se fi semnalat în zbuciumata noastră istorie o perioadă în care raportul valoare/nonvaloare să fi cunoscut o răsturnare de o asemenea amploare, cum spuneam, la nivel de masă.

Cum de asemenea nu cred - pe linia celui de al doilea exemplu ce vreau să-l dau - ca în sfera educaţiei, instrucţiei, formării tinerelor generaţii, cât deopotrivă şi pentru vârstnici, mijloacele de comunicare în masă ( televiziuni, diverse tabloide, unele ziare etc.) să fi otrăvit cu atâta virulenţă mintea şi sufletul oamenilor, zeificând violenţa, kitsch-ul, actul, gestul de prost gust. Unde este statul, dator să pună stavilă unui atare libertinaj, punând în pericol formaţia generaţiilor de mâine?

Ni s-a dat a înţelege să cosmetizăm realitatea punctând numai pe aspectele pozitive ale vieţii. Ar fi bine şi frumos, dacă răul şi urâtul amoral nu ne-ar fi năpădit până a arunca umbre îngrijorătoare asupra viitorului. Să rămânem nepăsători?