Câteva întrebări naive

Îmi pun de la un timp câteva întrebări naive, şi nu pentru că n-ar avea răspuns, fiind, altfel zis, inutile, ci pentru că pot fi considerate un picuţ retorice, conţinându-şi,  adică, răspunsul. Problema ar fi de ce mi le mai pun. Fiindcă nu pot să nu mi le pun: au devenit o obsesie. Într-o anumită măsură, mă confortează faptul că şi alţii împărtăşesc aceeaşi obsesie.

În ultimele luni, procuratura generală a redeschis câteva dosare importante, tratate, şi nu doar o singură dată până acum, cu NUP. E vorba, între altele, de dosarul Revoluţiei din 1989, de al Mineriadei din 1990 şi de al asasinării bestiale de către fosta Securitate a lui Babu (cum îi spuneau prietenii) Ursu.

Pentru soluţionarea cinstită a dosarului din urmă, Andrei Ursu, fiul victimei, se bate cu autorităţile judiciare de 25 de ani. Câteva arestări au fost deja operate, dar se pare că doi dintre principalii condamnaţi, doi foşti colonei de Securitate, şi-au petrecut anii din urmă acasă. Unul ar fi decedat între timp. Tăcerea asupra cazului Ursu, devenită asurzitoare, a fost spartă de redeschiderea în vara aceasta a dosarului, prin implicarea altor ofiţeri de Securitate. Întrebarea mea este: într-un astfel de caz, ca, de altfel şi în cele legate de Revoluţie şi de Mineriadă, de ce nu sunt luaţi la întrebări magistraţii care au hotărât neînceperea urmăririi penale? Sau poliţiştii şi procurorii care au întocmit dosarele izbăvitoare?

Compromis profesional

Întrebările care urmează le-am mai pus, chiar în această pagină: de ce odată stabilit plagiatul de către cine trebuie, de ce plagiatorii nu sunt acuzaţi, pe cale de consecinţă, de fals şi uz de fals, mai mult, puşi să restituie cei 15% primiţi în plus la salariu ca indemnizaţie pentru titlul de doctor? Şi de ce sunt cruţaţi de răspunderea ce le revine firesc coordonatorii de doctorate şi membrii comisiei, trei la număr, care au acordat titlul? Recent, ministrul învăţământului s-a referit la o eventuală răspundere a acestora, dar a evitat s-o numească penală, sugerând doar că profesorii vinovaţi n-ar mai trebui să conducă doctorate. După părerea mea, e prea puţin. Sigur, trebuie analizat fiecare caz în parte şi nu considerate vinovate la grămadă şcolile doctorale. Se va putea constata şi din ce motiv (dez)onoratele comisii care au acordat titluri pe bandă rulantă s-au compromis profesional: din neatenţie (chiar toţi?), din incompetenţă (coordonând teze din afara specialităţii lor) sau, nu vreau să fac proces de intenţie nimănui, pentru niscai avantaje materiale ori de altă natură. Încrângătura de la Academia Oprea, când membrii ei şi-au acordat reciproc doctorate, funcţii înalte, totul conducând la o unică şi atotputernică persoană, pe care plagiatul propriei teze nu l-a oprit să fie conducătorul tezelor colegilor lui, ilustrează în cel mai înalt grad, unul de general, deşi nu pe bune, eficienţa caracatiţei. Întreb: în aceste condiţii, sugestia ministrului nu reprezintă o frecţie la un picior de lemn?

Practici oneroase

Când vine vorba de nereguli majore, de fraudă, corupţie, sub toate chipurile, mulţi comentatori se referă la sistem. Dacă un primar primeşte mită ca să elibereze nu ştiu ce autorizaţie, de vină e, vezi bine, sistemul, care l-ar obliga pe unul să dea şi pe celălalt să ia mită. Banciu îl întreba ironic pe un post TV pe un candidat la Primăria Generală: „Crezi că vei putea să faci cel mai mic lucru pentru bucureşteni fără să iei şpagă?“. Nu ştiu ca întrebarea să fi primit răspuns din partea candidatului. Era tot o întrebare naivă. Care implică în subtext recunoaşterea existenţei sistemului. Dar ce înseamnă sistem? Pe scurt: generalizarea unor mentalităţi şi practici oneroase. Doar că sistemul nu există în afara oamenilor, care îl generează şi-l întreţin. Aşa încât de la oameni trebuie pornit, nu de la sistem.

Două exemple mi-au atras atenţia în ultimul timp. O declaraţie a lui Liviu Dragnea despre „necazurile“ lui Gabriel Oprea: generalul pe puncte ar fi încercat „să sară prea multe trepte“, apropierea lui de „zona 0 a puterii“ trezind „temeri“. Remarca ne spune fără ocolişuri că treptele puterii se urcă una câte una, sistematic, nu toate deodată cum îşi va fi închipuit fostul subofiţer, bodigard al lui Miron Cosma. Republicate recent, stenogramele conversaţiilor dintre SOV şi câţiva jurnalişti, unul ajuns ulterior mare sculă pe basculă, conţin apeluri repetate ale lui SOV, în calitate de „şef“ al „organizaţiei“ (sunt vorbele lui), adresate oamenilor lui de mână, cărora le arată pisica: bă, idioţilor, faceţi cum vă zic eu, că altfel vă ia mama dracului! Sunt aproape tot vorbele boss-ului către subalternii lui pătrunşi de o înţeleaptă şi eficace obedienţă. Întrebarea naivă este: ce preferaţi, sistem sau organizaţie? Dacă medicii corupţi sunt consideraţi a aparţine unei mafii din Sănătate, eu personal prefer termenul din urmă, care sună mai puţin abstract şi mai limpede mafiotic. Am şi un argument suplimentar: un sistem ca atare funcţionează impersonal, fără lider expus, organizaţiile au totdeauna lideri binecunoscuţi şi respectaţi, chiar şi la vot.