Cazul Şova. Noua banalizare a răului

Dan Sova este susţinut de colegii de partid

Cazul Şova a fost întins până a plictisit pe toată lumea. Aici este marele succes al acestei guvernări ce s-a aruncat, cu tot arsenalul politico-mediatic de care dispune (şi dispune!), într-o contraofensivă faţă de justiţie – de fapt, într-o contraofensivă asupra traseului spre normalizare a societăţii noastre.

La respingerea anterioară, adică la primul scut făcut de către senatorii din toate partidele în jurul micului ministru al marilor proiecte, Dan Şova, societatea a fost mai sensibilă. S-a transmis în direct de la faţa locului, s-a despicat firul în patru pe tema ridicării imunităţii parlamentare a senatorului avocat şi prieten al Premierului, s-a vorbit de deviaţiile de comportament, despre faptul că în pauzele de publicitate omul în cauză îşi înjură preopinenţii mai rău ca Mirel Palada ş.a.m.d. S-a vorbit de ascunderea dosarului „Bechtel” (oare unde o fi dosit?), de legăturile în afaceri cu Ponta, despre contractele de consultanţă juridică cu producătorii de energie din circumscripţia electorală a Premierului, despre combinaţia politică pusă la cale cu Viorel Hrebenciuc (chiar, că veni vorba, nu am auzit vreun lider PSD supărat pe această chestiune, cu toate că ar fi fost motive temeinice) şi de câte şi mai câte. S-a râs copios de miruirea expulzatului/reprimitului/protejatului Şova de către o fostă judecătoare comunistă, actualmente parlamentar. A fost o atmosferă deosebită!

Dar acum? Nu prea mare lucru. Lumea s-a plictisit de cazul Şova. Toată procedura din Senat, condusă cu eleganţa-i de scăpătat motociclist cercănat cu cravată de către Tăriceanu, a trecut printre lucrurile banale ale unei zile. Se ştia oricum ce se va vota, treaba era aranjată, doar că trebuia să se joace de dragul procedurii.

Episodul este doar unul dintr-o serie pe care o vom trăi în această vară. Spre deosebire de 2012, ţinta nu va mai fi la Cotroceni unde, dacă ai vrea să te baţi, ai fi în situaţia de a lovi năprasnic aerul în liniştea unei nopţi sibiene.

Atacul se dă direct împotriva instituţiilor care au creat mari probleme stâlpilor societăţii postcomuniste, împotriva celor care încep să cureţe spaţiul public de gunoaiele politice care ne-au sufocat ani de zile; sunt cele ce lovesc în baronii plebéi, în maimuţoii ce ne-au cotropit spaţiul public pe banii noştri.

Despre banalitate răului a scris magistral celebra Hannah Arendt, cu referire la ceea ce s-a întâmplat în totalitarism. Este vorba de răul săvârşit instituţional, ca pe o sarcină de serviciu, fără a ţine seama de faptul că în cauză sunt oameni. Când răul (în diversele sale forme, până la cazul extrem al crimei) devine normalitate, când ajunge să devină mod de viaţă, când structurează acţiunile cotidiene, asistăm la cea mai cruntă experienţă de dezumanizare. Lipsa lui de spectaculozitate îl face mai eficient şi, de aceea, mai grav.

În postcomunismul nostru nu se poate vorbi de răul specific societăţilor totalitare. Dar asta nu înseamnă că răul a dispărut. De fapt, nu au dispărut specialiştii în banalizarea răului, ci s-a produs doar o schimbare de generaţie. Banalizarea răului este astăzi repetarea minciunii pe faţă până când obosim cu toţii; este încălcarea repetată a legii până când nu mai vrem să ne mai opunem şi o lăsăm să devină realitate. Ce să le mai zici, nu vezi că fac tot cum vor ei? Pe asta mizează marele mitoman de la Palatul Victoria, care minte aşa cum respiră. Cine să mai aibă energia să se pună cu o aşa hărnicie?

La fel s-a întâmplat şi în cazul Şova. Care e ştirea? „Şova a fost din nou salvat de senatori”. Ei, şi? E primul, e ultimul? Ne-am învăţat. Veniţi cu altceva! Cazul Şova a devenit banal. Lumea nu mai percepe faptul că el dovedeşte încălcarea Constituţiei de către aleşi, ci doar faptul că cineva se tot ia de bietul om şi ne abate de la adevăratele probleme ale societăţii.

Răul pătrunde în societate prin hărnicia ticăloşilor ce reuşesc să-i obosească pe ceilalţi. De aceea, în orice societate democratică, ceilalţi trebuie să contrazică orice prostie a ticăloşilor, orice abuz, chiar cu riscul de a fi repetitivi şi chiar plicticoşi. Ticăloşii nu au nicio jenă în a fi repetitivi; ceilalţi trebuie să-şi învingă jena de a fi repetitivi. În fond, democraţia e o probă de anduranţă.