Ce avem noi aici?

Ţin minte şi acum, din 2012, vorbele grele ale unui preşedinte la adresa unui secretar de stat ce se împotrivea privatizării serviciilor de urgenţă. Bătălia disproporţionată dintre ei a dus, prin ricoşeu, la prăbuşirea ultimului guvern Boc, la instalarea primului şi ultimului guvern MRU, la pierderea catastrofală a alegerilor şi, ce să ne mai ascundem, la dispariţia de pe scena politică a unor băieţi şi fete care ne-au scuipat în cap câţiva ani.

A fost una din rarele victorii ale lui David împotriva lui Goliat, cu atât mai remarcabil cu cât s-a întâmplat de puţine ori în ultimii 25 de ani: Constantinescu, în '96 şi Băsescu, în 2004. În definitiv, care era mărul discordiei? Piaţa sănătăţii cu investitori strategici şi prieteni: Cocoş şi Tender. Uitaţi, vă rog, că băieţii transpiră acum dând cu subsemnatul! E altă poveste. Pe vremea aia, lumea era a lor, maşinile erau antamate, banii miroseau proaspăt. Lipsea doar legea care să le dea piaţa. Sigur, privatizarea venea la pachet cu o serie de reforme prin care cetăţenii săraci sau insuficient dotaţi financiar erau excluşi de la o îngrijire cât de cât umană. Mai exact, nu erau excluşi, ci obligaţi să scoată mai mulţi bani pentru a-şi redobândi sănătatea. Pornind de la constatarea că, atunci când îl doare, românul îşi vinde şi cămaşa de pe el, strategii au apreciat că în România s-ar putea tripla costurile medicale. Deci bani. Deci iniţiativă privată. Deci belşug la toată familia. Planul era bun. Dar n-a izbândit. Cum v-am spus mai sus, ratarea lui a dărâmat politica locală.

Care să fi fost cauza? Abia azi, când se discută intens şi ultimativ în marginea cazului Raed Arafat, îmi dau seama ce greşeală de strategie s-au făcut acum trei ani şi cum se repară azi. Mai întâi, ca să fiu înţeles fără ambiguităţi şi fără răstălmăciri, ţin să precizez că nu cred în infailibilitatea lui Raed Arafat. Şi nici nu cred că, dacă vine „arafatu“, ai scăpat cu viaţă. Nici nu cred că rolul domniei sale e de a coordona toate serviciile de orgenţă, pe viaţă. Ci doar afirm că, spre deosebire de situaţia de acum 25 de ani, viteza şi eficienţa acestor instituţii esenţiale au crescut mult. Nu există, în România, niciun alt exemplu de eficienţă organizatorică de acest rang. Atâta am de spus. În rest, dl Arafat e un om ca toţi oamenii, greşeşte, ezită sau nu-i iese.

Dar să ne întoarcem la cazul nostru. Dacă acum trei ani ar fi existat o astfel de dezbatere, un astfel de atac concertat, atât de multe veşti nasoale şi informaţii neverificate privindu-l, soarta lui era pecetluită. Zvonerii şi răspândacii au început calomniada de-a doua zi. Prea târziu. Lumea deja ieşise în stradă. Din păcate, zeul postacilor îşi aruncase vorbele înaintea buzduganului. Barajul de artilerie nu înmuiase avântul războinic al adversarului. Ideologii nu demontaseră, încă, profilul împricinatului. Iar structura partinică nu izbutise să convingă populaţia că e mai profitabil să-şi întoarcă buzunarele pe dos.

Iată că, acum, o îngrozitoare poveste de moarte şi deznădejde a găsit momentul potrivit. De ce cred că va izbuti campania împotriva lui Arafat? Păi, simplu: toată lumea, şi la dreapta, şi la stânga, e convinsă că veniturile „albe“ din Sănătate se pot tripla. Cum vă spun de la început: luaţi urma banilor şi veţi şti unde e adevărul. Dar nu vreau să aud pe nimeni că, orbit, a văzut lumina abia privind nota de plată.