Politică

articolul anterior articolul urmator

Ce-am făcut cu securitatea politică? Pilonul lipsă din Strategiile de Securitate naţională a statelor democratice

8
4 Sep 2021 10:13:23
Iulian Chifu

Barry Buzan şi Şcoala europeană de Securitate de la Copehnaga – rămasă dominantă prin influenţa la nivelul documentelor, instituţiilor, experţilor şi şcolilor implicate în pregătirea personalului în materie de la nivelul statelor democratice – marchează un pilon care este adesea depăşit, ocolit şi nedetaliat, sau, dacă vreţi, ignorat ca efect al faptului că el nu este atributul

instituţiilor de securitate, respectiv a zonei non-politice a societăţilor liberale: securitatea politică.

Totuşi acest fapt nu înseamnă că această componentă nu este sursă de ameninţări şi riscuri. Din contra, ultimele evoluţii arată că această dimensiune începe să afecteze tot mai mult nu numai prin prisma stabilităţii şi a alocării finanţărilor către instituţiile specializate, a formulării priorităţilor şi a canalizării atenţiei publice şi a susţinerii pe temele relevante de securitate. Mai nou, securitatea politică se traduce prin afectarea directă şi nemijlocită a situaţiei de securitate naţională ca efect al acţiunilor şi alegerilor clasei politice în statele democratice. 
 

Respectarea regulilor democratice, alunecarea în extremă şi calitatea clasei politice în democraţiile din epoca social media 

 
Din nou, înclinaţia ar fi să ne uităm la criterii democratice, respectarea drepturilor omului, a statului de drept, buna guvernanţă sau transparenţa deciziilor, discutarea cu toţi destinatarii a legilor preconizate şi a actelor de decizie, etc. Dacă acestea sunt la fel de importante precum alunecările antidemocratice sau manifestările extremiste catalizate în partide şi mişcări, totuşi securitatea politică îşi dezvăluie vulnerabilităţi şi mai profunde, cu substrat şi impact mult mai puternic, având la bază probleme sistemice pe care, într-o democraţie, doar clasa politică este chemată să le rezolve, indiferent de presiunile publice, ale cetăţenilor, societăţii civile, mass media, companiilor sau instituţiilor cele mai afectate în îndeplinirea propriilor atribuţii de această problematică. 
 
La capitolul securitate politică, problemele de natură strategică, care constituie, totodată, probleme sistemice ce dau naştere vulnerabilităţilor profunde în materie de securitate, se acumulează în zona calităţii clasei politice, pregătirii politicienilor, selecţiei şi instrumentarului profesionist al acesteia, interferenţa cu meritocraţie, respectarea adevărurilor şi susţinerilor profesionale sau, cel mai adesea, convergenţa cu elitele naturale şi profesionale ale societăţii. Mai exact spus, regulile democraţiei sunt alterate când alegerea se face dintre candidaţi, oferiţi de toate partidele, cu un grad redus de pregătire, înţelegere, experienţă şi acceptabilitate publică, chiar dacă populari şi care atrag votul segmentului de populaţie pe care îl convinge întreaga clasă politică să vină la vot. 
 
Pentru că nu poţi să aştepţi susţinere şi interes manifest, implicare şi participare a cetăţenilor atât timp cât oferi liste de partid şi guverne pline de personaje care au carierele şi CV-urile pline doar cu poziţii de partid şi nu cu realizări profesionale individuale, care se caracterizează prin loialitate şi susţinerea liderului vremelnic de partid şi nu prin idei, poziţii, personalitate, credibilitate şi recunoaştere într-o ramură de activitate în care şi-au desfăşurat activitatea înainte de a păşi în sfera politică şi de a revendica o poziţie publică, cu atât mai puţin de a conduce o ramură a guvernului. Calitatea tot mai precară, în scădere dramatică, a liderilor politici şi ruptura de societate şi de elite profesionale este o caracteristică accentuată a clasei politice din statele democratice, de la apariţia social media şi a recrudescenţelor populiste şi extremiste de tot felul. 
 
 

Faliile din societate şi rolul fundamental al politicii de coagulare prin negociere şi argumentare a majorităţilor 

 
Un alt segment profund legat de securitatea politică şi care generează ameninţări substanţiale sunt faliile din societate. Lipsa dialogului şi a exerciţiului atingerii consensului, lipsa spaţiului negocierilor politice e la fel de pernicios ca şi calitatea celor promovaţi în prim planul politicii, pe liste electorale sau în funcţii publice de către partide. Social media introduce aceste falii profunde şi divergenţe majore în societate, accentuate şi de poziţii ireconciliabile şi inflexibile ale politicienilor, al căror interes să fie cât mai inflexibili, mai radicali şi extremi în manifestări pentru a atrage susţinerea grupurilor segregate pe diferite subiecte, teme şi poziţii.  
 
Au dispărut politicienii capabili să negocieze şi să obţină majorităţi, mai că aş putea deveni aici Extremist de Centru, cum asumase Radu Cosaşu într-o vreme, vorbind despre capacitatea de a obţine susţinerea majoră dacă nu consensul pentru proiecte şi idei. O populaţie tot mai înrăită, tot mai divizată, mai fragmentată şi mai incoerentă se reflectă într-un Parlament la fel de inflexibil, cu falii nu numai între formaţiunile politice diferite, ci în interiorul partidelor, între diferiţi lideri. Şi aceasta e o ameninţare la adresa securităţii naţionale, ca parte a securităţii politice şi societale. 
 
Altădată spuneam că politica e arta posibilului, a compromisului care nu compromite, că politica e instrumentul de evitare a conflictelor deschise. Războaiele şi conflictele sociale cele mai profunde erau mutate în Parlamente a căror principală sarcină era de a parlamenta, de a găsit soluţii prin negociere şi compromis politic, prin coagularea majorităţilor. Azi Parlamentele democratice devin tot mai mult maşini de validare sau de blocare a unor proiecte decise tot mai mult la nivelul liderilor politici de vârf şi validate formal în structuri politice de partid. 
 

Partitocraţia şi importul bătăliilor de partid la nivelul Executivului 

 
Securitatea politică se leagă şi cu migrarea pas cu pas a democraţiei liberale în spaţiul partitocraţiei. Poziţiile publice se alocă doar pe baza apartenenţei de partid, a carnetului de partid cu vechime importantă. Ar fi corect pentru că e vorba de responsabilitate şi asumare dacă partidele ar fi deschise, atractive şi laboratoare de personalităţi, expertiză, proiecte şi politici, cu o resursă majoră de cadre calificate, o adevărată emulaţie de construcţie politică şi soluţii de guvernare, în care bătălia s-ar duce pentru a atrage cele mai importante personalităţi şi cei mai buni profesionişti pentru a livra cât mai coerent şi solid către populaţiei. 
 
Or democraţiile liberale actuale, în epoca social media, tind să migreze către partitocraţii şi conduceri rezervate exclusiv membrilor de partid, ale lipitorilor de afişe şi loialităţilor individuale, unipersonale, faţă de liderii de partid. Partidele nu mai au deschiderile şi interfaţa cunoscută cu resursele profesionale şi elitele de unde să atragă, în mod constant, resurse politice, să testeze apropiaţi non partinici şi să atragă resursă calificată. Astfel că partitocraţia marchează ruptura clasei politice de societate, enclavizarea politică de partid şi scăderea constantă a nivelului de pregătire a liderilor de partid. 
 
Un alt element de securitate politică este importul bătăliilor politice în actul şi funcţionarea Executivului. Când politica nu este extrasă din Guverne şi lăsată la nivelul negocierilor de partid, a Parlamentului şi a structurilor majorităţii şi coaliţiilor, rezultatul este o proastă guvernare calificată. Bătăliile politice şi negocierile, alături de parlamentări şi efortul de atingere a consensului – nu numai bătălii politice sterile, care par a fi rămas unicele instrumente politice – trebuie să se consume în organisme politice, nu în cele executive. Executivul este făcut să administreze ţara, să o guverneze, eventual cu bună guvernare, nu să importe bătăliile politice creând blocaje majore. 
 
Modelul cu premierul preşedinte de partid pentru a nu crea poli distincţi de putere la nivelul vieţii interne a organizaţiilor de partid (britanic) nu se potriveşte deloc cu nevoia de a gestiona activitatea în ţară tot timpul, nu numai când e pauză de bătălii politice. Aşa opţiunea cea mai corectă e separarea celor două activităţi şi oferirea către Guvern a legilor şi opţiunilor politice convenite de majoritate, disputate în Parlament şi reuniunile de coaliţie, şi lăsarea părţii executive către profesionişti, cunoscători ai diferitelor domenii, tehnocraţi cu sau fără carnet de partid
 
 

Guvernul mozaic al filialelor de partid. Ineficienţa crasă a sistemelor politice şi punerea în discuţie a sistemului democratic 

 
Nevoia de sprijin politic şi fragmentarea susţinerilor politice se manifestă şi în interiorul partidelor. Iar acest fapt a dus la o altă năpastă, la coagularea nu pe proiecte, politici şi valori, ci pe baza împărţirii poziţiilor guvernamentale la nivelul filialelor de partid. Dacă în istorie guvernările locale şi poziţiilor politice judeţene erau asumate de către filiale, astăzi acestea îşi împart poziţiile guvernamentale, ministeriale, în autorităţi, totul pentru a accede şi valorica resursele. Resursele nu mai sunt ale ţării, ci ale filialelor de partid, ale partidelor şi membrilor de partid. Am ajuns, astfel, să nu mai avem Guvern al Statului, ci un Guvern-mozaic al filialelor de partid. Cu toate consecinţele nefuncţionalităţii şi aberaţiilor pe care asemenea constructe le produc. 
 
În fine, asistăm - pe aceeaşi bază a noilor tehnologii, dar pe erori mai vechi şi tentative de acaparare a resurselor naţionale - la bucăţirea şi confederalizarea guvernelor de coaliţie. Încă o dată, coerenţa şi convergenţa au de pierdut, conflictele interne politice şi de partid se acutizează şi se accelerează când scopul este diferit de buna guvernare a unui stat. Nici măcar politicile şi funcţionalitatea instituţională nu au cum să fie eficiente când în instituţiile chemate să aplice executiv aceste politici avem fragmentarea decizională, incoerenţa, inconsistenţa ca să nu spunem şi contradicţiile majore care reies din rivalităţile şi competiţia din viaţa politică, partitocraţia şi dorinţa acaparării de atribuţii sau blocarea competitorului în interiorul ministerelor, autorităţilor şi oricăror organe executive. Fireşte că nici opusul, exercitarea puterii executive discreţionar şi bunul plac al unui lider instituţional nu sunt de bun augur, dar echilibrul puterilor în stat, controlul reciproc şi, finalmente, controlul politic de către Parlament a Executivului reprezintă soluţia constituţională şi conceptuală corectă. 
 
Securitatea politică înseamnă şi prevenirea unor efecte negative ale acumulării de nemulţumiri, frustrări şi răbufniri publice, ale cetăţenilor, faţă de clasa politică enclavizată, faţă de democraţia liberală participativă metamorfozată în partitocraţie şi faţă de ineficienţa crasă a clasei politice din statele democratice. Riscul major e al alunecării opţiunilor populaţiei frustrate spre extreme sau spre partide anti-sistem. Dar un risc la fel de mare – deşi cu grad de probabilitate mai redus – este punerea în discuţie a însuşi sistemului democratic prin prisma consecinţelor şi efectelor pervertirii acestui sistem de către o clasă politică tot mai subţire şi nepregătită în epoca internetului şi a social media. Oamenii mai puţin educaţi dar mai expuşi riscă să pună în discuţie sistemul democratic însuşi astfel şi să fie atraşi de structuri autocratice şi verticala puterii sau de economii centralizate aparent mai competitive. În orice caz mai lesne de înţeles pentru public. Iar contracte sociale alternative ar putea să apară în orice moment, aparent mai atractive, chiar dacă pervertind democraţia şi libertăţile indivizilor. 
 
Toate aceste ameninţări la adresa securităţii naţionale sunt cuprinse în sfera securităţii politice, deopotrivă cu celelalte elemente clasice. Dar ele au devenit componente disruptive majore şi vulnerabilităţi fundamentale care subminează rezilienţa societală şi a deciziei politice în criză. Din păcate, la acest nivel nu există mecanisme şi instrumente, instituţii şi proceduri de combatere a acestui tip de ameninţare de natură politică. Aici întreaga responsabilitate revine clasei politice, conştiinţei de sine şi mecanismului prin care partidele ar simţi reacţia, nemulţumirile şi presiunile societăţii şi ale cetăţenilor pe această direcţie. Şi dacă nu o resimt? Şi dacă dificultatea construirii unui partid este suficient de importantă ca să nu se poate crea alternative? Dacă apariţia unui partid nou este urmată rapid de funcţionalitate şi evoluţie mimetică cu ceea ce oferă sistemul anterior? Instrumentarul de securitate existent nu a găsit soluţii pentru ajustarea situaţiei şi soluţionarea temelor majore de securitate politică. Un subiect de reflecţie profundă pentru oricine a păşit pe scena politică şi în structurile de partid. 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

8 Comentarii

Cheu
4.09.2021, 10:42:52

In cadrul securitatii politice in occident s-a dezvoltat o singura carte : Sa injuram Rusia . Fara sa se tina seama de faptul ca Rusia este cea mai puternica tara din lume . Iar acum cand descultii afgani au administrat o bataie clasica Imperiului Occidental acesta a devenit penibil

-8 (12 voturi)
Targetted Individuall
4.09.2021, 10:58:37

Îmi dau în cap ăştia de la butoane ca ultimele animale

Zev Zevescu
4.09.2021, 11:36:32

Targetted, schimba-ti si matale nick-ul, poate inviti, asa, subliminal : ) Acuma serios, toti ne-o furam din cand in cand la modul asta.

Zev Zevescu
4.09.2021, 11:45:00

'criterii democratice, respectarea drepturilor omului, a statului de drept, buna guvernanţă sau transparenţa deciziilor, discutarea cu toţi destinatarii a legilor preconizate şi a actelor de decizie' - da, asta e mantra clasica. Si totusi, Ungaria? Ca pare foarte stabila. Si, pana mai ieri, la fel parea si Romania, ori sa vorbim de buna guvernaresi transparenta in Romania cred ca nu e cazul, e, din pacate, inca prea devreme. Nu ca nu e corect in prinzip, dar cred ca ar trebui nuantat, si analizate exceptiile - de ce unele state ating stabilitatea in pofida unor lipsuri serioase la capitolele enumerate? E mantra gresita? Sau este corecta, dar insuficient monitorizata? Si daca e insuficient monitorizata, ce legitimitate ar putea avea mecanismele de gen, in cazul in care au vreun pic de legitimitate? Cine defineste drepturile cutare, nu numai la nivel de principiu generos, ci in detaliu? ONU? Helsinki? Tratatele UE? Ghidul X sau Y de bune practici in domeniu? ONGUri de profil?

+2 (2 voturi)
Victor Nagy
4.09.2021, 11:51:05

........... "Ce-am făcut cu securitatea politică? " Le-am unit ... securitatea face politica ... politica o fac securistii ... sau facem politica cu mana securistilor .

-6 (12 voturi)

Vezi toate comentariile (8)

Modifică Setările