Ce e rău în uselismul 2.0?

Refacerea coaliţei dintre PNL şi PSD e salutată de unii, condamnată de alţii ca uselism 2.0, indiferentă multora. Puţini însă radiografiază corect efectele morale şi politice ale acestei alianţe. Şi ce e rău în ea.

Nu e obligatoriu ca reeditarea uselismului să provoace automat spume la gură. Chiar dacă nu puţini observatori şi formatori de opinie români nutresc ample aprehensiuni şi se aşteaptă la un dezastru. Nu fără motive serioase. Dar ar fi bine să i se înţeleagă în genere, cât mai clar, atât în România, cât şi în vest, implicaţiile şi consecinţele.

Or, depistarea şi radiografierea lor presupune înţelegerea justă a contextului istoric, politic, economic şi, nu în ultimul rând antropologic, în care vine la putere un guvern format din PSD şi resturile PNL, indiferent cine-i va fi premierul.

Un trecut jalnic

Primul regim uselist, pus pe picioare de Victor Ponta şi Crin Antonescu a lăsat în urmă puţine amintiri bune şi încă şi mai puţine elogii, iscând enorm de multe critici, în mare parte justificate. Iar după un scurt intermezzo al guvernului tehnocrat condus de Dacian Cioloş, PSD, partea principală a USL, a revenit oficial şi de unul singur la butoane. Se ştie ce-a urmat.

România s-a prăbuşit, sub regim dragniot, în ceea ce s-a calificat drept cleptocraţie pură şi dură. Una, care a sfârşit prin a scoate sute de mii de oameni în stradă şi a fi cvasiunanim detestată, nu doar pe plan intern ori în rândul românilor din străinătate. Abia după condamnarea definitivă la închisoare a lui Liviu Dragnea, alegătorii i-au putut da verdictul la urne.

Iniţial mai aspru, la scrutinul european, acest verdict s-a mai atenuat la alegerile legislative, dar a adus la putere, cu un mandat clar, o coaliţie de centru-dreapta ferm şi asumat anti-pesedistă.

Precedentele istorice nu îndreptăţesc, aşadar, reeditarea unei guvernări useliste. Cu atât mai mult cu cât în confruntările din epoca strâmbărilor legilor justiţiei, masiv osândite ca atac asupra statului de drept şi soldate cu recomandări de felul celei avansate de Comisia de la Veneţia, de desfiinţare a SIIJ, societatea s-a polarizat şi mai puternic decât ajunsese oricum să fie, în ultimii 30 de ani. Iar liderii politici au adâncit polarizarea, sugerând şi promiţând, chiar solemn, electoratului ataşamentul ferm la propriile valori şi o luptă necruţătoare, pînă la capăt, cu adversarul politic.

Efectul jocului de-a alba-neagra în criză şi al ciocnirii dintre promisiuni şi valori

A o întoarce ca la Ploieşti, după ce, din motive incomprehensibile, cotate de mulţi ca frivole, de vreme ce par a ţine exclusiv de pofta de putere şi de ambiţiile personale ale preşedintelui Klaus Iohannis şi ale lui Florin Cîţu, coaliţia a fost aruncată în aer, n-are cum să nu aibă un impact enorm asupra unei naţiuni care se agăţase cu devoţiune, axiologic, de această luptă, şi căreia, oricum, îi merge rău. Deopotrivă subiectiv şi obiectiv. Subiectiv, între altele, din pricina îngrijorărilor iscate şi în România de degradarea situaţiei personale a multora, ca şi a celei naţionale şi internaţionale.

Obiectiv, atât din cauze pandemice şi pricini economice, între care inflaţia, penuria de materii prime şi explozia preţurilor energetice, cât şi, nu în ultimul rând, politice şi militare, ţinând de alarma provocată de deteriorarea situaţiei drepturilor şi libertăţilor acasă şi în emisfera apuseană, precum şi de amplificarea rapidă şi masivă a tensiunilor la frontierele polonă şi ucraineană.

Că România traversează multiple crize, e un fapt admis consensual. Motiv pentru care liderii PNL şi PSD au încercat, fără perceptibil succes, să-şi coloreze uimitoarea antantă ca demers responsabil. Ca o măsură menită să aplaneze crizele şi să promoveze stabilitatea şi interesele naţionale.

Ceea ce multora, deşi le pare ipocrizie şi cinism, nu le iscă decât dezabuzate ridicări din umeri. Nu puţini oameni, inclusiv politologi profesionişti, nu văd nimic dramatic în reeditarea uselismului. "Nu cred că este o problemă aşa de mare din punct de vedere al democraţiei, în general", a declarat textual lectorul universitar George Jiglău, unul dintre experţii Centrului pentru Studiul Democraţiei.

Politologul clujean crede că în chestiune ar fi o situaţie "conjuncturală", una "normală" în "situaţii complicate", că "alianţele între partide" nu ar trebui să ne surprindă foarte tare şi că nu trebuie neapărat "să aibă o bază ideologică mai pronunţată", fiind uneori "o chestiune...de numere (cum e şi acum - trebuie să iasă o majoritate de undeva) sau de minimizare a unor...pierderi".

Pare binefăcător calmul acestei aprecieri lipsite de orice patos şi ardoare. Dar e ea îndreptăţită şi adecvată? Ba bine că nu. În fapt, e situată departe de realităţi şi de percepţia lor.

O realitate globală dramatică

Aceste realităţi sunt marcate de crize nu doar percepute ca prelungindu-se ad nauseam, parcă perpetuu, ci şi ca fiind din ce în ce mai grave şi cu atât mai greu de aplanat, cu cât şi vestul are de furcă teribil cu probleme globale de o anvergură fără precedent. Poate inextricabile.

Cine nu ştie, intuieşte şi între Carpaţi şi Dunăre că, dacă tuşeşte America, se gripează Europa, inclusiv, desigur, România. Ori ce scria joi revista Forbes? Care, citând Morning Consult/Politico, releva că tot mai puţini americani (în speţă doar 40%) mai au încredere în acuitatea mentală şi starea bună a sănătăţii preşedintelui SUA; că se înregistrează, peste ocean, ritmul cel mai rapid de creştere a inflaţiei înregistrat în ultimii 30 de ani; şi că jumătate din electoratul său democrat îl învinuieşte pe Biden pentru alarmanta depreciere, dimpreună cu 70% din republicani, astfel încât un incredibil procentaj de 62% îi conferă preşedintelui american răspunderea pentru neajunsuri, între care creşterea, la pompe, cu siderante 60%, a preţului mediu la benzină faţă de anul trecut.

De ce este extrem de importantă nu doar pentru americani, ci şi pentru europeni, această degradare galopantă (şi fără egal în istoria americană pentru un şef de stat proaspăt ales) a încrederii acordate preşedintelui şi capacităţii sale de a conduce?

Factorul şi importanţa neîncrederii

Nu doar pentru că SUA sunt superputerea, iar preşedintele e înzestrat, constituţional, cu extinse competenţe executive. Ci şi din aceleaşi motive pentru care şi pentru români e vitală chestiunea naturii şi calităţii conducerii politice a ţării. Pentru că, în reacţie la destabilizări multiple, contează enorm ierarhia socială şi politică, şi chimia sistemului nostru nervos, care ne cere să ne refacem echilibrul şi lezatul sentiment de securitate, sprijinindu-ne de superiorii noştri ierarhici. Respectiv de şeful ierarhiei. Şi de valorile pe care această ierarhie o reprezintă, spre binele celor ce-o compun.

Or, nimic din aceste mecanisme stabilizatoare nu funcţionează în absenţa încrederii, afectate ori distruse de trădarea sau chiar numai de percepţia trădării propriilor valori reprezentate de liderul politic, a promisiunilor lui, a cuvântului său de onoare, a onoarei sale şi a angajamentelor asumate de grupul de dregători situaţi sub el, peste el ori alături de el în fruntea ierarhiei.

Inconsistenţa axiologică e destabilizatoare în sine. Nu doar în România. Nu doar în Germania şi Austria, unde toate "marile coaliţii" au sfârşit, legic, prin a întări considerabil extremele politice. Şi nu doar între oameni, de vreme ce importanţa psihologică şi biologică a ierarhiilor nu e, spre a-l parafraza pe psihologul şi profesorul universitar canadian Jordan Peterson, doar o chestiune antropologică. Priveşte chiar şi nivelul hormonal al homarilor.

Cu atât mai devastatoare riscă să fie neseriozitatea liderilor în ochiul unor crize multiple. Într-un spaţiu volatil, precum cel est-european. Şi într-o Românie în care presa nu e percepută ca independentă; în care prea puţin îşi fac iluzii că în cauză, în criza politică, ar fi programe şi nu deşarte şi nemăsurate ambiţii egoiste de putere şi lăcomie de bani; şi în care, vai, s-a eternizat sentimentul nedreptăţii, hrănit de un sistem securistic nedepăşit nici după 30 de ani de încercări futile de reformare a ţării şi de violări, tot sistematice, ale structurilor judiciare, sociale, economice şi medicale, menite să dea liber arghirofirei clase politice la jaful din banul public.

Chiar dacă artileria cleptocrată ar trage mult timp, cu toate tunurile ei, şi se va investi nemeritată încredere în eficienţa propagandei româneşti, e greu de crezut că se poate ignora trecutul istoric şi contextul economico-politic şi social global şi naţional. Sau că acestea permit acreditarea ideii că românii se vor lăsa ispitiţi de agitpropul antenist, retevist şi putinist să uite de nefăcutele preşedintelui şi ale premierului, despre care se crede nu fără temei că au pregătit îndelung, în spatele românilor, schimbarea la cârmă, inexplicabil fiind altfel refuzul lor de a reface alianţa cu USR. În fine, e total improbabil că electoratul va acorda fie şi o minimă încredere unui guvern susţinut de politicieni, despre care aproape 90 la sută din români considerau, cu doar câteva săptămâni în urmă, potrivit unui sondaj, că "îndreaptă ţara într-o direcţie greşită", sau detestatelor lor partide.

Dezastru românesc şi european

Ce-ar urma, probabil? Reorientarea multor români spre fundamentalism religios şi extremism politic, promiţându-le, dimpreună cu o altă ierarhie, una antisistem, o iluzorie siguranţă şi, deci, spre ideea că democraţia n-ar funcţiona, că ar fi nevoie de un om forte, iar tirania, oricum introdusă, pe alocuri, pe uşa din dos, din cauza pandemiei şi a oportunităţii politice, n-ar fi, chipurile, o idee catastrofală.

De aici se poate lesne deduce şi proxima prăbuşire a PNL (al cărui lider nominal a şi început, cum s-a prezis, să fie silit să lase să i se smulgă din mână frâiele partidului şi puterii) şi probabilul spor enorm de voturi nu doar pentru USR, pe modelul succesului politic al anticorupţiei bulgăreşti, ci mai ales pentru AUR. Iată perspective ultranaţionaliste şi iliberale, extrem de îngrijorătoare pentru apărătorii democraţiei.

Nu prea contează, din acest unghi, ce premier îşi vor înscăuna, mai întâi, useliştii. În faţa sumbrului tablou al refacerii alianţei useliste cu toate perspectivele, implicaţiile şi consecinţele ce decurg obiectiv şi subiectiv din ea, Europa ar trebui, fireşte, să se alerteze puternic. Şi nu doar în legătură cu numirea unui general în funcţia de premier într-o prezumtivă "democraţie europeană", cum se aude la Bruxelles. Ţine de precaritatea elitelor europene alimentând şi ea (alte) mefienţe ample, că nu semnalizează, credibil, că ştie despre ce e vorba dincolo de astfel de numiri şi că vor stinge şi în România, la timp, incendiul cataclismic ce se întrezăreşte la orizont.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle