Ce se poate găsi într-un birou gol – Memorialistică –

Publicat:
Ultima actualizare:

Astăzi, cînd asistăm la vioaie şi imprevizibile schimbări de guvern, ne putem gîndi, cu un inocent amuzament, la detalii nesemnificative în aparenţă, dar care, în iureşul schimbării, îşi au pitorescul lor. De pildă, cum laşi, la plecare, un birou ministerial, respectiv ce surprize poate găsi urmaşul cînd se instalează în noul său fotoliu.

M-am izbit, inevitabil, în biografia mea „guvernamentală“ de asemenea situaţii şi am consemnat cîteva, prin anul 2000, într-un articol mai amplu, apărut într-o publicaţie dispărută, din păcate, în ciuda unui demaraj spectaculos şi promiţător: Plai cu boi. Reiau, surîzînd, acest text uitat, ca pe o nouă pagină de memorialistică.


Articol preluat din Dilema Veche

Cînd îşi încheie mandatul, fiecare ministru se îngrijeşte să lase urmaşului un cabinet gol: îşi ia hîrtiile şi obiectele personale, goleşte rafturile, şterge urmele vizibile ale prezenţei proprii. Rămîn, fireşte, urmele nevăzute, amprente inefabile ale tuturor locatarilor. Orice cabinet ministerial e, inevitabil, o arhivă de spectre.

Evident, acest scenariu e imposibil după o răsturnare revoluţionară. Pripa evacuării nu lasă suficient răgaz pentru curăţirea locului. Aşa se face că, intrînd în biroul Suzanei Gâdea la sfîrşitul lui decembrie 1989, am avut sentimentul că sînt indiscret. Pe o masă dintr-o încăpere anexă rămăsese, băut numai pe jumătate, un pahar cu lapte, care între timp se stricase. „Biblioteca“ din spatele scaunului ministerial era un amestec de opere prezidenţiale, literatură de partid şi volume oferite cu dedicaţie de mai toţi publiciştii ţării. Prin sertare – cîteva bileţele omagiale, trimise cu amor ministresei, în ultimele luni, de cîţiva distinşi intelectuali fără prejudecăţi. Sub birou – detaliu mai curînd duios –, un mic pupitru de lemn, pe care demnitarul să-şi poată odihni picioarele scoase din pantofi, în momente de intimă reflecţiune. Dar lucrul cel mai ciudat pe care l-am întîlnit pătrunzînd, uzurpator, în ambianţa predecesoarei mele era o scrumieră de ceramică în care se găsea, drept ornament, scrum stilizat, tot din ceramică. O întreagă estetică şi o întreagă ideologie se concentrau în acest discret obiect de vitrină: estetica şi ideologia deşeului mîntuit, glorificat, asumat ca „drăguţ“, într-o lume care voia să impună oameni şi valori noi. Să-ţi placă scrumul şi să muzealizezi scrumiera – ce curaj abisal, ce sinceritate! Aveam să constat, mai tîrziu, că nu mă confruntam cu un accident nesemnificativ. În apartamentul de protocol al Ambasadei Române din Bonn, cel rezervat, îndeobşte, ministrului, am dat peste un decor de acelaşi tip: masa din „sufragerie“ era – şi acolo – suportul unei ample scrumiere, tot din ceramică, de care stătea lipit un pachet de ţigări, imitînd – evident în ceramică – un pachet adevărat. Aveam, prin urmare, de a face cu un sistem coerent, cu o gîndire consecventă. Cine fumează, la Bonn, ţigări de ceramică e musai să producă scrum de ceramică pe care, eventual, să-l scuture la Bucureşti, în scrumiera doamnei Gâdea...

În decembrie 1997, preluînd fotoliul lui Adrian Severin, nu mai puteam avea asemenea surprize. Spaţiul ministerial era net, aseptic, livrat cordialmente, „la cheie“. Şi totuşi, într-una dintre încăperile anexe, într-un dulăpior cu aspect de depozit, am dat peste trei obiecte uitate acolo cine ştie cînd, rămăşiţe tenace ale mandatelor anterioare. De fapt, era vorba de un singur obiect, în trei variante: bustul lui Avram Iancu. Aceeaşi lucrare, acelaşi material, dar trei dimensiuni: un Avram Iancu mic, unul mijlociu şi unul mare. Cineva se gîndise, prin urmare, să-i facă ministrului un cadou util: un erou pentru multiplă folosinţă. Unul mic, „de suflet“, de buzunar, unul potrivit, de vitrină, şi unul ţanţoş, de birou, pentru intimidarea preopinentului. Patriotismul-breloc, patriotismul-bibelou, patriotismul-statuie. De la budoar, prin cabinetul ministerial, spre Ţebea. Depindea numai de imaginaţia posesorului, de bunul lui instinct, să afişeze oportun una sau alta dintre cele trei variante. Varianta miniaturală prinde bine cînd e vorba să probezi simultan intensitatea sentimentului şi discreţia lui cuviincioasă. Efectul retoric e invers proporţional cu dimensiunea. Obiectul se arată în cadru restrîns, cu ochi umezi, sau se expune neglijent, ca din întîmplare, aşa încît să se vadă că e vorba de o prezenţă subînţeleasă. Varianta mijlocie e varianta naţionalismului moderat şi legitim, fără vulgarităţi xenofobe. Cu unele atenuări abile, ea se poate folosi în medii liberal-europene, pentru ochii funcţionarilor comunitari. Varianta mare e varianta de campanie: ea trebuie acompaniată de pieptul bombat, privirea sticloasă şi glasul răzăşesc. Tehnica alternării celor trei variante e un solicitant exerciţiu de virtuozitate. Trebuie să ştii cu precizie cînd cultivi sonorităţile de boîte à musique, cînd alegi tangoul şi cînd treci la marş. Public se găseşte, întotdeauna, pentru toate opţiunile. Nu ştiu dacă predecesorul căruia i s-a oferit întreitul cadou a profitat, în vreun fel, de el. Probabil că nu, de vreme ce l-am găsit, uitat, în măruntaiele unui dulap. Dar, indiferent dacă e sau nu la vedere, indiferent dacă e folosit sau nu, un Avram Iancu ajustabil, în două, trei, sau cinci dimensiuni, subzistă, provocator, în recuzita oricărui politician autohton. (…). Şi toate portretele ţinute, neglijent, prin sertare reuşesc – mai devreme sau mai tîrziu – să învie…

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite