Ce-i de făcut

Am fost invitat, de curînd, la o întîlnire „de lucru“ cu oameni admirabili, îngrijoraţi de mersul ţării şi dornici să întreprindă ceva pentru a schimba eficient ce e de schimbat. Cititorul să nu se grăbească, încercînd să identifice „dedesubturi“ subversive, manevre elitiste, planuri manipulatorii, finanţate de „sorosişti“, „agenturi“ oculte, venetici hulpavi, care şi-au făcut din „antiromânism“ un program (lacom) de viaţă… Nu.

Articol preluat din Dilema Veche

Era vorba, pur şi simplu, de o dezbatere responsabilă, cordială, în speranţa că ceva trebuie şi poate fi încă salvat. Mărturisesc că am părăsit încăperea în care ne-am întîlnit cu un sentiment de vinovăţie. Ţinusem un discurs mai curînd demobilizator, răspunsesem cu excesive „lucidităţi“ analitice şi istorice apelurilor la acţiune solidară lansate de convorbitori. Poate exasperarea, poate o (trecătoare?) depresie, poate vîrsta mă făcuseră să evoc eşecul mai tuturor iniţiativelor civice la care am fost părtaş sau martor de-a lungul ultimilor 25-30 de ani. Nenumărate semnături (prestigioase, desigur!) pe nenumărate apeluri ale societăţii civile, tot soiul de speranţe şi angajamente politice de bună-credinţă, deviate de oameni prost aleşi şi de împrejurări tulburi, proteste publice mai mici sau mai mari, pe care însă cei vizaţi nu dau doi bani ş.a.m.d.

Bun, dar atunci ce rămîne de făcut? Ce propun? Sau trebuie să sfîrşim în resemnare politică şi paralizie civică? Nu pretind că am răspunsuri la îndemînă, că am buzunarele pline de „reţete“ miraculoase, că am competenţe de atotştiutor. Îmi permit, totuşi, să pun pe masă cîteva puncte de reflecţie, de natură să stimuleze, poate, o acţiune mai articulată, mai coerentă, mai productivă decît ce s-a încercat pînă acum. Iată la ce mă gîndesc:

● Cred că o ţară ca România nu are nevoie de fragmentarea ţanţoşă a Opoziţiei în mici formaţiuni de paradă. Să nu mi se spună că diversitatea ideologică a partidelor noastre este atît de complexă, de solid construită, de impunătoare, încît orice agregare strategică ar fi nerealistă. Marea Britanie, Statele Unite şi multe alte state civilizate se descurcă binişor cu două mari blocuri de confruntare politică. Noi nu! Mici interese de mici partide prevalează asupra interesului naţional, chiar dacă sînt ambalate într-o retorică vehement patriotică. Mai bine cu (în medie) 5-10 procente la alegeri decît cu o voce puternică, în stare să amendeze ferm abuzurile partidului de guvernămînt. Noi ne concentrăm pe mica hîrjoană dintre USR, PNL, PMP, MRÎ etc. Mai e şi o urmă tristă a fostului PNŢCD (care vede suprarealiste compatibilităţi între Maniu, Coposu şi Dragnea), mai e şi Pro România lui Ponta, mă rog, fojgăie scena publică de „programe“, lideri veleitari şi traseişti vioi. Partide şi-au făcut, de-a lungul vremii, şi personaje cu afilieri neclare, ba gravitînd în jurul PSD-ului, ba defilînd „autonom“, echidistant, între Putere şi Opoziţie. A inventa un partid pare să fie, uneori, un hobby oarecare, o pompoasă chermeză de gaşcă. Din păcate însă, o alianţă masivă, fără fasoane de „originalitate“ şi de „leadership“ providenţial, fără spirit de concurenţă pionieresc, nu pare să intre în discuţie!

● Ar trebui să cădem de acord, fie şi în ceasul al doisprezecelea, că opoziţia adevărată şi eficientă nu se poate consuma la nivel de gesticulaţie. Sigur că o demonstraţie de stradă poate include momente de ironie acidă sau de umor, sigur că pancarta acuzatoare sau hîtră, ca şi lozinca incriminantă fac parte din arsenalul firesc al protestului. Dar asumîndu-le, trebuie să ştim că ele nu pot produce rezultate ample, că principala lor contribuţie nu e subminarea viguroasă a guvernului, ci doar inducerea unei atmosfere pregătitoare. Evident, studentul din Piaţa Tiananmen, care stă singur dinainte unei alinieri de tancuri, ţine de o altă categorie de gesturi. Acolo avem de a face cu un risc dramatic, cu un simbol, cu un mesaj mediatic universal. N-aş zice că o mînă de tineri care afişează sloganuri (legitime) în Parlament sau o doamnă parlamentar care zgîndăre, cu telefonul mobil, nesimţirea unui „coleg“ pesedist sînt manifestări de aceeaşi anvergură. E nevoie de mai multă imaginaţie ofensivă, de reacţie politică sobră şi riguroasă, de rezistenţă pragmatică, dublată de construcţie strategică inteligent elaborată. Mulţimea protestatară trebuie să intimideze Puterea, nu doar să „o ia la mişto“ sau să suduie. Repet: fenta satirică, şarja non-violentă sînt binevenite. Cu condiţia să însoţească programul politic al opozanţilor, nu să-l substituie.

● Partidele de opoziţie acordă mai multă atenţie imaginii proprii decît electoratului. Nu par preocupate să convingă, să seducă, să lărgească sfera votanţilor pe care se sprijină în mod curent. Voi fi bănuit de stîngism, dar n-am nici o ezitare să spun că a nu te adresa „mulţimii“, mediului rural, muncitorilor, cu un discurs care să-i aducă împreună, să-i cointereseze, să le sune atrăgător şi sincer e a te condamna la marginalitate electorală, la paloare politică. Opoziţia nu are nici o şansă dacă se bizuie strict pe „lumea bună“, pe „personalităţi“ cunoscute, pe un public „select“. Alegerile sînt şi despre cantitatea umană, despre „popor“ în sensul lui nobil, despre comunitate integratoare. „Noi şi-ai noştri“ nu constituie o bază electorală plauzibilă…

Nu pot, în spaţiul unui articol de gazetă, să fac inventarul complet al piedicilor care constituie, laolaltă, handicapul unei Opoziţii consolidate. Ar trebui vorbit şi despre absenţa unor lideri mai substanţial profilaţi, charismatici, consecvenţi, cu competenţe şi performanţe dovedite pe termen lung. Ar fi nevoie şi de o politică de cadre mai severă, care să excludă umplutura oportunistă, mediocritatea, incultura politică. Partidele nu trebuie să abuzeze nici de omogenitate anonimă, dar nici de împestriţare bezmetică. Un rol important ar trebui să-l joace şi presa, nu cu furii partizane, de stadion, ci cu exigenţa informării corecte, a comportamentului cuviincios, de natură să dea tonul corect oricărei dezbateri politice.

Sînt „pretenţii“ ca acelea de mai sus simple bombăneli defetiste? Sau proiecţii utopice ale cuiva „rupt de realităţi“? Nu ştiu. Dar îmi fac iluzia că ele pot fi măcar începutul unei dezbateri responsabile, eficiente, de bună credinţă. Pentru arătoase proclamaţii „paşoptiste“, pentru zelul civic devenit pură coreografie nu mai e timp. Nu cred că mai e timp.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro