Ce-i de făcut?

Întrebarea lansată de Cernâşevski printr-o carte şi făcută celebră de Lenin, printr-o altă carte, apare ori de câte ori societatea este în criză şi caută soluţii. Este simplu să pui eticheta pe o situaţie şi să declari faptul că societatea este în criză, dar mai greu este să formulezi soluţiile prin care să poate fi depăşită criza. Specificul etichetelor este radicalismul iar specifice soluţiilor sunt calculul metodic, moderaţia şi răbdarea.

În mod just, strada a decretat că toate partidele politice sunt „aceeaşi mizerie”, pentru că le-am putut vedea, cel puţin după 2012, în aceeaşi cârdăşie în a-şi apăra interesele şi în a trata cu aroganţă societatea civilă în toate formele ei timide de manifestare. Au mimat jocul democratic guvernare-opoziţie lăsând, în fapt, ca ţara să fie condusă voievodal de către un premier iresponsabil înconjurat de oameni ca el. Toţi sunt vinovaţi şi încercarea unora de a se extrage discursiv din fenomen este încă o probă de nesimţire ce confirmă verdictul. Însă verdictul nu conţine în el şi soluţia, pentru că dorinţa de schimbare a clasei politice nu se poate realiza peste noapte. „Să plece toţi!” este un deziderat ce nu are şanse de realizare în momentul formulării sale şi există riscul abandonării lui în momentul în care strada realizează acest lucru. E corect, toţi trebuie să plece, dar acest lucru nu se poate aici şi acum, ci trebuie ca mecanismul democratic să fie ajutat să facă acest lucru în cel mai scurt timp, adică la proximele alegeri generale. Cel puţin unul dintre ei trebuie să rămână ca să stingă lumina.

Sunt dispuse partidele să vină cu soluţii viabile la cererea străzii? Până acum au dovedit că nu. Când Dragnea merge la consultările cu Preşedintele însoţit de Gabriela Vrânceanu Firea (pana voiculesciană în PSD, cea care a emis cele mai mari mitocănii la adresa candidatului Iohannis, actualmente Preşedinte al României, şi minciuni sfruntate la adresa diasporei), semnalul este că jocul rămâne în aceiaşi termeni. Când liberalii vorbesc de necesitatea schimbării clasei politice şi merg la Cotroceni cu Quintus, e semn că nu există nicio intenţie de schimbare reală, ci de schimbare a fotoliilor înainte de termen – între ei, cei de la guvernare cu cei de la opoziţie. Când din toată mişcarea a plecat numai Ponta, iar generalul Oprea încă puroiază în capul mesei de la Palatul „Victoria”, e semn că nu se va schimba mare lucru. Când Premier interimar este cel care l-a protejat pe plagiatorul demisionar, semnul este acelaşi. Când Preşedintele invită la discuţie „reprezentanţii străzii”, te întrebi nedumerit: care sunt aceştia, cum i-a identificat? Prin numărătoare din zece în zece, după culoarea hainelor? Trezit din somnul raţiunii lui Mihalache, Preşedintele intră în jocul mimării actului  democratic chiar în momentul în care strada aşteaptă de la el gesturi specifice unui om aflat la înălţimea funcţiei pe care o deţine şi a procentelor pe care încă la mai are la capitolul „încredere”.

Ce-i de făcut? Este ceva de făcut pentru fiecare dintre părţi. Cred că fiecare dintre cei interesaţi de viaţa politică românească are în minte cel puţin o soluţie pentru ieşirea din această criză. Ca fiecare, şi eu m-am gândit la câteva soluţii, pe care le expun mai jos, premiza acestora fiind convingerea că schimbarea trebuie făcută doar prin mecanismele constituţionale, chiar dacă acest lucru ia timp.

1. Preşedintele trebuie să aibă o discuţie cu şefii partidelor parlamentare şi cu şefii celor două camere ale Parlamentului şi să semneze cu toţii un memorandum pentru a pentru pune de urgenţă pe ordinea de zi a legislativului remedierea avariilor pe care însuşi Parlamentul le-a adus democraţiei şi introducerea unui mecanism menit să ventileze clasa politică. Adică:

a. Rediscutarea Codului electoral pentru:

                                                                          i.      Revenirea la alegerea primarilor prin două tururi de scrutin (fapt ce ar conferi maximul de legitimitate aleşilor locali).

                                                                        ii.      Introducerea sistemului de vot „preferenţial pe liste”: partidul face lista, dar electoratul decide care dintre nominalizaţi pleacă în Parlament. Actualul sistem s-a adoptat pentru a elimina erorile de reprezentare ale sistemului pe liste. Faptul că actualul sistem este şi el greşit nu legitimează întoarcerea la cel care şi-a dovedit şi el erorile, ci trecerea la cel cel ce are cele mai puţine erori. Sistemul listelor lasă din nou la cheremul baronilor politici facere listelor şi decizia asupra componenţei legislativului.  

                                                                      iii.      Parlament de maxim 300 de parlamentari pentru ambele camere, nu doar pentru Camera Deputaţilor, pentru că la referenfumul din 2009 pentru asta s-a votat. Dacă atunci s-a optat pentru unicameral, măcar jumătate din ceea ce s-a decis atunci să fie aplicat: adică, sistem bicameral cu 300 de parlamentari.

                                                                      iv.      Alocarea de parlamentari pentru diaspora după aceeaşi cotă de reprezentare ca pentru cetăţenii din ţară. În prezent, diaspora este subreprezentată.  

b.      Amendarea legii ce introduce pensiile speciale pentru demnitari (o măsură ce ar elimina inechitatea flagrantă pe care au săvârşit-o parlamentarii).

c.       Revenirea Monitorului Oficial în subordinea legislativului, măsură ce ar repara unul dintre abuzurile săvârşite în 2012, asupra căruia nimeni nu a mai revenit. Aşa a fost posibil ca Victor Ponta să emită OUG-uri după OUG-uri, publicate imediat în Mof. (a se vedea OUG dată pentru a justifica utilizarea de către Oprea a coloanei oficiale).

d.      Punerea în discuţie a ridicării imunităţii parlamentare doar pentru declaraţii politice, aşa cum scrie în Constituţie.

e.       Instaurarea unui guvern al actualei coaliţii de guvernământ până la alegeri. Varianta „guvernului de tehnocraţi” este o ipocrizie politică, întrucât deciziile le iau tot partidele aflate la guvernare. Cine guvernează trebuie să-şi asume pe faţă răspunderea guvernării, iar actuala coaliţie trebuie să-şi ducă mandatul până la capăt pentru a da posibilitatea electoratului să facă o evaluare corectă.  

f.       Stabilirea ca alegerile să se producă la termen, fapt ce ar da posibilitatea partidelor să-şi primenească elitele. Alegerile anticipate sunt dovada clară că cei ce le propun nu doresc schimbarea. Cu cine vor veni ei acum în cursa electorală? Tot cu ei, cei contestaţi. Apoi, asupra iernii, electoratul nu are nevoie de campanie electorală, ci de bună guvernare.

g.      Înlocuirea lui Victor Ciorbea de la conducerea instituţiei Avocatului Poporului. Odată ce Ponta a plecat, i s-a terminat şi lui misiunea acolo.

2.      Partidele ar trebui să-şi pună în aplicare mecanisme de selecţie care să le asigure echipe credibile pentru participarea în alegeri. Au timp pentru asta un an de zile.

3.      Societatea civilă trebuie să-şi menţină tonsul prin continuarea protestelor în stradă până când instituţiile menţionate mai sus iau aceste măsuri necesare reformării  reale a clasei politice. În fond, când se vorbeşte de „proteste antisistem”, nu trebuie tradus că strada cere eliminarea sistemului democratic, ci a stilului de guvernare ce a fost practicat până acum. Se doreşte, în fond, refacerea mecanismului democratic grav avariat de cei aproape 600 de parlamentari şi de către guvernanţi.

Nu este greu de realizat cele pe care le-am enumerat. Aşa cum parlamentarii au dat dovadă de voinţă politică atunci când au stat până noaptea târziu să dezbată şi să voteze în „cazul Udrea”, pot da dovadă de aceeaşi determinare pentru a elimina abuzurile pe care ei înşişi le-au săvârşit la adresa democraţiei. Într-o săptămână, lucrurile ar intra pe un făgaş ce ar putea da cel puţin speranţa unei remedieri. Altminteri, vom avea proteste expuse riscului deturnării sau confiscării lor, situaţie ce ar însemna ratarea realizării necesarei reforme.