Ce punem în locul Secţiei Speciale

Ministrul Justiţiei, Stelian Ion, a acceptat până la urmă un compromis necesar pentru desfiinţarea SIIJ

Coaliţia de guvernare pare să fi ajuns la un compromis privind modalitatea în care se va desfiinţa Secţia de investigare a infracţiunilor din Justiţie (SIIJ, sau Secţia Specială), în sensul că va fi reglementată o garanţie suplimentară la anchetarea faptelor penale comise de magistraţi. Întrebarea e: care dintre posibilele garanţii este mai bună? Fiecare are avantajele şi dezavantajele sale.

Aşa cum ştim, fostul ministru Cătălin Predoiu a însoţit proiectul de desfiinţare a Secţiei Speciale de două garanţii: un aviz din partea procurorului general la punerea în mişcare a urmăririi penale şi un aviz din partea secţiei corespunzătoare din CSM la trimiterea în judecată. Evident, implementarea simultană a ambelor garanţii era o măsură excesivă - poate chiar un privilegiu. O superimunitate.

Am mai scris că intransigenţa minsitrului Stelian Ion, care a eliminat ambele garanţii din proiectul lui Predoiu, risca să  atragă o sancţiune de neconstituţionalitate din partea CCR, care cu de la sine putere a decretat în 2018 că Secţia Specială ar fi o garanţie a independenţei magistraţilor. Acesta este un fapt peste care nu se poate trece, iar toate deciziile politice asupra acestui subiect, fie că ne place sau nu, trebuie să ţină seama de grija pe care CCR, cel puţin în actuala componenţă, o poartă sufleţelului de infractor.

Punerea în mişcare a urmăririi penale este o fază intermediară a anchetei penale. E momentul în care suspectul devine inculpat, adică procurorul are suficiente indicii şi probe de vinovăţie, dar încă nu are tabloul complet. Un aviz din partea procurorului general în acest moment procesual are exact acest dezavantaj: şeful Ministerului Public este chemat să se pronunţe asupra unui tablou incomplet al faptelor şi al vinovăţiei. Meritele acestei variante constau în faptul că decizia de inculpare rămâne în interiorul Ministerului Public şi nu e încredinţată unei entităţi exterioare, procurorul general îşi asumă responsabilitatea pentru calitatea muncii subordonaţilor săi şi, în plus, se dă expresie principiului constituţional al subordonării ierarhice din Parchet.

Cealaltă variantă, aviz al secţiei corespunzătoare din CSM la trimiterea în judecată, are avantajul că secţia are a se pronunţa asupra unei anchete finalizate, cel puţin din punctul de vedere al acuzatorului, dar are şi un uriaş dezavantaj: decizia o ia un organism colectiv, unde votul e secret şi prin urmare nimeni nu-şi asumă responsabilitatea pentru acel aviz - mai ales dacă acesta e negativ, caz în care dosarul nu mai ajunge în instanţă şi e îngropat definitiv.

Şi antecedente avem destule: situaţia va fi similară episoadelor în care Parlamentul, tot un organism colectiv, era chemat să dea avize de urmărire penală a miniştrilor şi a foştilor miniştri. Iar când avizul era negativ, dosarul era omorât din faşă. Nu cred că greşesc prea mult dacă spun că principalul motiv pentru care Parlamentul este atât de detestat exact ăsta e: maniera discreţionară şi arbitrară în care stabilea cine să fie şi, mai ales, cine să nu fie urmărit penal.

Când s-a discutat în CSM proiectul lui Stelian Ion, judecătoarea Andreea Chiş a avansat propunerea ca doar în cazul unui aviz negativ din partea CSM, Parchetul să poată ataca decizia la un complet de 5 a Înaltei Curţi – adică decizia finală să aparţină tot unei instanţe. Ideea poate n-ar fi rea, dacă n-ar lungi procedura şi nu ştiu dacă nu cumva ar ridica şi problema egalităţii de arme: dacă acuzarea poate ataca la Înalta Curte un aviz negativ de trimitere în judecată, de ce să nu aibă şi magistratul inculpat dreptul să atace tot la ÎCCJ un aviz pozitiv?

Oricum, meciul încă se joacă şi înţeleg că, cel puţin la acest moment, juriştii partidelor din coaliţie au convenit ca garanţia suplimentară acordată magistraţilor să fie avizul dat de CSM la trimiterea în judecată. Dacă asta rămâne decizia, devine crucial modul în care va fi înscrisă în lege. Adică în ce măsură va permite – sau nu – membrilor CSM să decidă discreţionar şi arbitrar, la fel ca parlamentarii, cine să fie şi, mai ales, cine să nu fie trimis în judecată.