Ce rămâne după destrămarea USL

În logica de funcţionare a sistemelor multipartidiste ce produc, cvasi-matematic, guvernări de coaliţie, destrămarea USL a fost doar o chestiune de timp. În acest context, nu divergenţele ideologice reprezintă cauza – dacă acestea ar fi avut importanţă, ele are fi fost acut sesizabile în actul de guvernare, la nivelul politicilor publice –, ci inconsistenţa aşa-numitului „proiect politic” al fondatorilor Uniunii, intitulat „Jos Băsescu”.

Aceasta a fost dublată, evident, de interesele divergente ale celor care, până ieri, au fost parteneri, cu privire la accesul la resurse şi în perspectiva alegerilor prezidenţiale din toamnă. Desigur, e de luat în calcul şi momentul de „interstiţiu” al europarlamentarelor, alegeri în cazul cărora deja se anunţase participarea pe liste separate.

Pe fond, principala problemă rămâne ineficienţa la guvernare, care va costa mai mult, imagologic şi electoral, în cazul PSD (anexa UNPR e nerelevantă, iar PC contează doar din perspectiva artileriei catodice, fiind de văzut dacă aceasta din urmă va reuşi să contrabalanseze, în cele ce urmează, pierderile, prin apel la reţeta „pastorală” de spălare a creierelor), decât în cel al PNL (ceea ce nu înseamnă că liberalii nu vor încasa şi ei pierderi din această pricină, în pofida marotei potrivit căreia „românul uită repede”). Dincolo de aceasta, o estimare a evoluţiilor politice din perspectiva anului electoral în care ne aflăm poate fi realizată, din câte îmi dau seama acum, pe următoarele paliere:

1. PSD rămâne să guverneze în condiţiile de precaritate pe care liderii săi le-au creat, dat fiind comportamentul lor haotic şi ineficient. Aceste condiţii sunt deopotrivă economice, politice şi geostrategice. La ineficienţa guvernamentală de până acum, asociată în mod direct cu premierul Ponta, se vor adăuga, dacă stilul e acelaşi, precipitat şi condiţionat televizual (şi nu există motive să credem că ar putea fi altfel), alte şi alte gafe, resimţite de electorat direct în buzunare, identificabile în planul (in)stabilităţii politice şi decontabile în voturi. Cooptarea UDMR la guvernare va crea, la rându-i, probleme acestui partid, chiar în sânul propriului electorat, hrănit propagandistic şi simbolic la şcoala naţional-comunismului.

2. PNL pleacă în opoziţie trăgând după sine imaginea „trădătorului” în ochii electoratului volatil masat, vremelnic, în zona anti-băsesciană, dar şi pe aceea a pepinierei de corupţi deja condamnaţi ori deferiţi justiţiei. În plus, nu prea are timp să îşi câştige un loc credibil în zona opoziţiei, chiar dacă liderii PNL vor începe, foarte probabil, un tir ultraofensiv la adresa lui Ponta şi a PSD. Pentru PNL, e problematică şi apropierea sa de „fragmentarium”-ul dreptei, pentru că liberalii vor purta, cel puţin pentru perioada imediat următoare, eticheta nefrecventabilităţii.

Rămâne, însă, ca ipoteză accesibilă, varianta apropierii de PDL, după cum trebuie luată în calcul şi radicalizarea facţiunii Tăriceanu, pe fondul erodării politice a lui Crin Antonescu. Dacă, atât cât a fost parte a majorităţii guvernamentale, PNL nu a avut rol de primă vioară, e puţin probabil că va putea ocupa această postură în opoziţie. Acest lucru depinde direct, pe acelaşi fond al decredibilizării politice a actualului preşedinte liberal, de cine anume se va impune în calitate de candidat la prezidenţiale al fluidei zone de dreapta. Ca test pentru viitoarea situare rămân europarlamentarele.

3. Pe diferitele sale voci, de mai importantă ori de mai mică tonalitate şi, uneori, atacându-se reciproc din perspectiva legitimităţii de a vorbi în numele dreptei, fragmentele opoziţiei îşi vor radicaliza discursul. Facila previzibilitate al unui asemenea comportament se regăseşte într-un soi de imperativ categoric, lipsit însă de încărcătură morală, propriu coloraturii agonistice a politicii. În acest moment, nu există un proiect unitar şi coerent al opoziţiei, încât ajungi să te întrebi dacă există opoziţie ca atare. În viitorul apropiat, se poate ca lupta pentru primul rol de opozant ce ar putea să apară între PDL şi PNL (dacă pică ipoteza apropierii lor) să determine recalibrarea acestei zone, prin raportare la PSD şi aliaţii săi (care se vor poticni în ale guvernării „meandre”).

O certitudine este că problemele guvernării vor constitui capul de afiş, fie din perspectivă pozitivă, fie din perspectivă negativă. Aceasta, însă, nu va însemna, mai cu seamă într-un an electoral, că vom avea performanţe în actul de guvernare, după cum nu va însemna că cei care critică guvernarea chiar au soluţii reale pentru problemele existente ori pentru cele ce se vor ivi. Vor predomina, ca şi până acum, acţiunile şi reacţiile performative sub aspect retoric şi imagologic, aruncate ca nadă în bătălia pentru voturi.