Ce s-a întâmplat la referendumul pentru familie?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Azi, 7 octombrie, se împlineşte un an de la referendumul pentru familie, organizat timp de două zile, pe 6 şi 7 octombrie 2018. Atunci, puţin peste 20% dintre români s-au prezentat la urne, în majoritatea lor au votat „Da” pentru modificarea articolului 48 din Constituţie privind definiţia căsătoriei.

Tabăra opusă a ales strategia #boicot, respectiv neprezentarea la vot. Într-un final referendumul nu a atins pragul minim de participare a 30% din electori, prin urmare articolul 48 a rămas nemodificat, iar grupările conservatoare de tipul Coaliţia pentru Familie au primit poate cea mai grea lovitură de după 90. În fapt, la ce am asistat în ultimii trei ani de dezbatere privind modificarea Constituţiei, a fost un experiment de coagulare politică a unor serii de interese şi grupuri conservatoare. Dacă referendumul ar fi trecut am fi asistat cu siguranţă la o consolidare a influenţei societăţii civile de factură religioasă, dar şi a grupărilor de extremă dreapta. Pentru moment aceste grupări au fost trimise de români înapoi în irelevanţă şi lupte intestine mărunte.

Actorii

În fapt, cei trei ani în care am discutat despre referendumul pentru familie am asistat la unul dintre cele mai complexe procese politice care au avut loc în România în ultimele trei decenii. Acest proces a implicat o serie de actori, a pus adeseori în încurcătură jucătorii politici, a activat instituţii şi a definit relaţionările dintre acestea, a setat o serie de precedente şi a arătat limitele statului român în protejarea propriilor cetăţeni. Fie că vorbim de Curtea Constituţională care a folosit deciziile sale (atât în cazul referendumului, cât şi în cazul Coman) pentru a se implica activ în dezbaterea socială, de guvernul Dăncilă care prin OUG86/2018 a mărit timpul de vot la două zile, sau de jocurile politice jucate de Parlament, Preşedinţie şi CCR în joaca modificării legii referendumului, majoritatea puterilor în stat s-au aflat într-un balet continuu. Şi alte instituţii au fost implicate în acest proces, printre care aş aminti decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului cu două zile înaintea scrutinului pentru a permite campania electorală şi în ziua votului, eliminarea a 700.000 de români de pe listele electorale, din pix, de Autoritatea Electorală Permanentă, implicarea activă a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de partea comunităţii LGBT sau încăpăţânarea Avocatului Poporului Victor Ciorbea de a nu contesta la CCR ordonanţa de urgenţă 86.

Nu doar instituţiile au intrat în horă în cei trei ani dintre 2015 şi 2018, ci şi partidele politice au avut un traseu inegal în relaţia lor cu Coaliţia pentru Familie şi modificarea Constituţiei. Dacă pentru USR dezbaterea privind căsătoriile gay a dus la un referendum intern şi dmeisia lui Nicoşor Dan, PSD-ul lui Liviu Dragnea a încercat să confişte tema pentru a se re-legitima electoral. În PNL două tabere s-au ciocnit constant, ALDE al lui Tăriceanu a semnat un protocol de colaborare cu Coaliţia pentru Familie şi a sfârşit prin a nu se implica în campania pentru referendum, practic un boicot tăcut.

Imagine indisponibilă
(...) am asistat la unul dintre cele mai complexe procese politice care au avut loc în România în ultimele trei decenii. 

Biserica, cultele neoprotestante şi Coaliţia pentru Familie au fost printre principalii jucători care au încercat să-şi impună agenda la nivel public, dar la final au ieşit extrem de şifonaţi, iar mitul mobilizării cu ajutorul preoţilor a fost practic spulberat. O nouă crăpătură în zidul care este BOR. Dacă adăugăm şi scandalurile sexuale (Pomohaci, episcopul de Huşi) gestionate de BOR catastrofal, tabloul e complet.

De-a lungul campaniei electorale pentru referendum societatea civilă, inclusiv societatea civilă LGBT, formată din grupuri şi organizaţii din toată ţara, s-au mobilizat în diverse feluri, fie prin clipuri electorale virale (vezi „Copiii referendumului”a celor de la Declic şi ACCEPT, clipul „#staiacasă şi fă dragoste” al lui Patrick Brăila), fie prin campanii punctuale („Iubirea nu se votează” a MozaiQ, „#boicot” a celor de la PRIDE România Cluj, „Ce-i spun copilului meu?” al Rise OUT Iaşi), fie prin plângeri privind bannerele instalate ilegal de Coaliţia pentru Familie (Prisma Cluj) sau plângeri la CNA (ActiveWatch), fie prin proteste şi răspândire de bannere (diferite grupuri din Timişoara, printre care şi eQuiVox şi Identity.Education, Glia Queer din Cluj, dar şi Rainbow Prahova de la Ploieşti). Expert Forum şi Funky Citizens, de altă parte, au trimis peste 1000 de observatori în secţiile de vot din toată ţara, iar platforma Respect a depus un amicus curiae la CCR în speţa referendumului.

(...) unul dintre principalele motive care au dus la demobilizarea românilor a fost asocierea referendumului pentru familie cu Liviu Dragnea şi PSD.

Şi presa s-a implicat activ în campania pentru referendum, acoperind pe larg subiectele ce ţineau de referendum, din diferite unghiuri. În ultima săptămână înaintea votului practic s-au organizat zilnic dezbateri televizate pe subiect. Pe 1 octombrie 2018 a intrat în joc şi Comisia Europeană, prin vocea vice-preşedintelui Comisiei, Frans Timmermans, care a găsit potrivit, într-o dezbatere din Parlamentul European, să speculeze politic referendumul pentru familie în bătălia sa politică cu PSD-ul lui Liviu Dragnea. Nu putem să uităm nici implicarea vedetelor pop, de la Andreea Bălan, Emil Rengle, Vladimir Drăghia, Loredana, Delia, care s-au coalizat cu comunitatea LGBT şi cu tabăra #boicot. Alţi actori care s-au implicat au fost corporaţii ca Netflix sau Coca Cola, care au postat pe conturile lor de Facebook imagini care susţineau boicotul.

De ce?

La finalul acestor trei ani şi, mai ales, a sprintului de trei săptămâni din septembrie-octombrie anul trecut, rămâne în continuare dilema, cum a fost posibil ca acest scrutin să aibă de departe, cea mai scăzută participare la vot de după 1989? De ce?

Din multe puncte de vedere putem spune că planetele s-au aliniat şi un cumul de factori a dus la rezultatul neaşteptat. În primul rând nu avem cum să nu subliniem amatorismul taberei Coaliţiei pentru Familie. Aceştia au făcut greşeală după greşeală de-a lungul campaniei, lucru care i-a costat şi i-a creionat în spaţiul public ca nişte extremişti a căror lume includea şi limitarea altor drepturi, printre care libertatea de exprimare. Bannerele instalate la Timişoara în debutul campaniei care spuneau că dacă nu mergi la vot homosexualii îşi vor fura copiii, instalarea de bannere ilegale în toată ţara şi isteria care a urmat, precum şi eliminarea unei echipe Vice România de la o conferinţă de presă au afectat puternic felul în care Coaliţia pentru Familie s-a prezentat în spaţiul public.

Imagine indisponibilă
BOR a adus politica în biserică, iar lucrul acesta a nemulţumit suficienţi enoriaşi pentru a-i convinge să stea acasă.

De departe, totuşi, unul dintre principalele motive care au dus la demobilizarea românilor a fost asocierea referendumului pentru familie cu Liviu Dragnea şi PSD. Poate cel mai frumos cadou pe care Dragnea avea să-l facă comunităţii LGBT a fost confiscarea referendumului, transformând plebiscitul într-un test electoral pentru comportamentul lui Dragnea şi al PSD-ului în chestiunea anticorupţiei. Astfel s-a creat contextul ca mulţi din tabăra anti-Dragnea să se plaseze în tabăra #boicot indiferent de atitudinile lor faţă de comunitatea LGBT.

Recent, la o dezbatere organizată de MozaiQ, deputatul PSD Petre Florin Manole a declarat public că mobilizarea PSD în campania electorală pentru referendum, la nivel de partid, a fost scăzută şi nicidecum coordonată, ci funcţie de complicităţi locale între diverşi lideri ai partidului. Acelaşi sentiment a fost lăsat şi de cei din PNL, care au susţinut public referendumul, dar nu au dat drumul maşinăriei de partid. ALDE, cum am menţionat, a stat deoparte, iar USR a boicotat activ, respectiv a trimis reprezentanţi în secţiile de vot. E totuşi greu de crezut că principalele două partide din România (PSD şi PNL) nu ar fi avut capacitatea să scoată la vot şase milioane de cetăţeni. Lipsa de mobilizare reală a partidelor politice este evidenţiată şi de comunicatul de presă disperat al Coaliţiei pentru Familie de duminică, 7 octombrie 2018, în care acuză toate partidele politice că boicotează referendumul.

Referendumul pentru familie a eşuat pentru că el a fost şi un test pentru Biserica Ortodoxă Română. Pentru prima oară după 1989, BOR s-a implicat activ, direct, fără mănuşi, fără nuanţă, în jocul politic, încercând să modifice actul fundamental al ţării. Practic BOR a adus politica în biserică, iar lucrul acesta a nemulţumit suficienţi enoriaşi pentru a-i convinge să stea acasă. Imaginile cu şedinţa de partid din biserică în Prahova au făcut turul televiziunilor şi social media.

Referendumurile de multe ori simplifică dezbaterea, împart societatea în două tabere, iar subiectele dezbătute tind să nu mai aibă legătură cu subiectul supus la vot. Europa, anticorupţie, rolul Bisericii, libertatea de exprimare, toate aceste subiecte au intrat în malaxorul campaniei electorale din 2018.

Despre mobilizarea societăţii civile în campania electorală am vorbit mai sus şi a avut partea sa de contribuţie în rezultatul final, printr-un consens cvasi-umanim că boicotul este opţiunea de urmat.

Nu în ultimul rând două fake news-uri au demobilizat votanţii să meargă la vot. Primul a avut a face cu întrebarea de pe buletinul de vot: „Sunteţi de acord cu legea de revizuire a Constituţiei României în forma aprobată de Parlament?”, iar acest lucru a pus sămânţa neîncrederii cetăţenilor în întreg procesul de modificare. Prea mulţi români au crezut că pe lângă modificările la articolul 48 se vor introduce alte modificări la Constituţie, iar mesajele care vorbeau despre scăparea lui Dragnea de puşcărie prin referendum au ajuns virale. În fapt niciodată Curtea Constituţională nu ar fi putut să includă şi alte modificări la actul fundamental, ar fi însemnat explozia oricărei ordini constituţionale în România. Al doilea fake news care s-a răspândit mai repede ca incendiile amazoniene a fost cel al RO-EXIT-ului, ieşirea României din Uniunea Europeană, scenariu lansat de fostul general SRI Daniel Dragomir şi coroborat cu declaraţiile lui Marian Munteanu privind faptul că „referendumul este despre independenţa României faţă de UE”. În ultimul an de când a trecut de la referendum nimeni nu a mai pomenit vreodată despre RO-EXIT, dar cert este că atunci referendumul a devenit un referendum privind apartenenţa României la UE, lucru care a mai adus câţiva votanţi pro-europeni în tabăra #boicot.

Per total întreaga hărmălaie în jurul subiectului ne-a arătat de ce uneori referendumurile nu reprezintă soluţia pentru modificări de politici publice şi recunoaştere cetăţenească. Referendumurile de multe ori simplifică dezbaterea, împart societatea în două tabere, iar subiectele dezbătute tind să nu mai aibă legătură cu subiectul supus la vot. Europa, anticorupţie, rolul Bisericii, libertatea de exprimare, toate aceste subiecte au intrat în malaxorul campaniei electorale din 2018.

Imagine indisponibilă
Biserica, cultele neoprotestante şi Coaliţia pentru Familie au fost printre principalii jucători care au încercat să-şi impună agenda la nivel public, dar la final au ieşit extrem de şifonaţi, iar mitul mobilizării cu ajutorul preoţilor a fost practic spulberat. 

Unde suntem acum?

Veştile pentru comunitatea LGBT din România sunt parţial bune, după victoria de anul trecut de la referendum. Pe de o parte vedem o politizare a subiectului LGBT, o aducere a lui în sfera politicului, a dezbaterii politice serioase, într-un regim al drepturilor, pe de altă parte avem o mobilizare tot mai mare a persoanelor LGBT. Faptul că la vot au fost 12.000 de observatori ai USR care au boicotat, dar au şi supravegheat, iar mulţi dintre aceştia erau persoane LGBT, arată că implicarea civică a acestei comunităţi a crescut, lucru evidenţiat şi de creşterea continuă a numărului de participanţi la Bucharest Pride, organizarea de noi festivaluri de tip Pride în Cluj şi Timişoara, organizarea mai multor proteste politice, etc.

Din punct de vedere legal, totuşi, situaţia nu e atât de roză. Decizia 580/2016 a Curţii Constituţionale interpretează termenul de „soţi” din articolul 48 ca fiind definit ca „bărbat şi femeie”, cazul Coman a fost mai degrabă o tăietură subţire de bisturiu, căci articolul 277 din Codul Civil a rămas neschimbat, iar parteneriatul civil este blocat în comisii la Camera Deputaţilor.

Per total putem spune cu încredere că în ultimii trei ani s-au făcut paşi importanţi pentru mişcarea pentru drepturi LGBT în România, dar situaţia rămâne la fel de complicată ca acum trei ani, cu o mobilizare mai mare a persoanelor LGBT, renaşterea unei mişcări, cu aliaţi din ce în ce mai mulţi, dar cu o clasă politică care mai are de făcut paşi să prindă trenul cu restul societăţii.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite