Ce a schimbat Klaus Iohannis. Deocamdată

Urmăresc de o lună încoace mulţimea de opinii şi comentarii despre ce ar trebui să facă şi să dreagă preşedintele Klaus Iohannis. Constat că au apărut deja şi destui dezamăgiţi. E normal ca aşteptările să fie mari, dar e amuzant (iar uneori, ridicol) că s-au risipit atâtea vorbe despre un preşedinte care abia a apucat să-şi ia postul în primire.

În presă, pe bloguri, la televiziuni, după ce a trecut entuziasmul postelectoral, au dat năvală sfătuitorii: i s-a spus preşedintelui ce consilieri să-şi aleagă, ce are de făcut mai întâi şi ce poate face mai târziu. Apoi, i s-au analizat tăcerile şi absenţele mediatice. Obişnuiţi cu guralivul Traian Băsescu, ştiriştii şi comentatorii TV au rămas fără carne de tun, n-aveau din ce-şi face talk-show-urile. Când preşedintele a mai apărut, totuşi, pe undeva şi a mai dat câteva declaraţii scurte (cum îi e felul), au început comentariile şi interpretările pe tema “de ce n-a spus mai mult, de ce nu s-a referit şi la aia, şi la ailaltă”. Pentru cine stă pe margine şi aşteaptă “marfă proaspătă” ca să aibă ce comenta, e frustrant. Şi fiind noi – vorba unui englez – un “popor emoţional”, cu moderatori TV cu tot, imediat apar dezamăgirile. Aşa, ca-ntr-o iubire adolescentină, când te-apucă brusc melancolia că fata ori băiatul la care te uitai cu drag s-a mutat cu altcineva în bancă.

Într-un asemenea context, mi se pare totuşi util să marcăm nişte mici gesturi care sugerează un alt stil prezidenţial. De exemplu, actualul primar al Sibiului, d-na Astrid Fodor, a anunţat că i-a propus preşedintelui titlul de cetăţean de onoare al oraşului, iar acesta l-a refuzat. (De ce o fi anunţat doamna Fodor asta? Nu putea să tacă şi s-o lase cum a picat?). În societatea românească de azi, acordarea de onoruri a devenit o modă: se amestecă în aceste iniţiative ceva PR, obsesia pentru imagine, credinţa un pic cam primitivă în simboluri, jocuri de interese, încuscriri politico-economice sau culturale şi altele. S-au făcut tot felul de cetăţeni de onoare: de la mari sportivi ori scriitori până la victimele vreunui accident de mare impact emoţional. Uneori, despre cetăţenii de onoare făcuţi în grabă s-au aflat ulterior chestii nu tocmai onorabile, aşa că s-a “pus batista pe ţambal”.

O dată, un primar a anunţat cu mare pompă că o va face cetăţean de onoare pe o campioană la înot; era ridicol, căci în oraş nu exista un bazin de înot (de-aia şi plecase biata sportivă de acolo, că nu se putea antrena). Prin oraşele patriei există străzi sau şcoli care poartă numele unor oameni în viaţă, ceea nu se mai găseşte nicăieri în lumea normală. (Mi se pare ridicol să reamintesc că intitularea unor şcoli, străzi sau instituţii după numele unor oameni se face post-mortem, ca modalitate de a păstra în memoria colectivă faptele şi meritele respectivilor).

Chiar şi la nivel mai înalt, unde te-ai aştepta la o anume rigoare şi la ceva criterii, se întâmplă cam la fel: universităţile noastre  au dat cu ghiotura titluri de “doctor honoris causa”. Inclusiv unor oameni care n-aveau titlul de doctor (ceea ce e un nonsens). Un celebru şi îndelungat rector s-a lăudat acum câţiva ani că vrea să-l facă doctor honoris causa pe însuşi Papa (deşi ar fi trebuit să ştie din capul locului că Papa nu poate accepta astfel de titluri; dar deh, a vrut omul să-şi “facă imagine” pe chestia asta).

O asemenea inflaţie de “onoruri” – fără protocol, fără solemnitate, fără criterii – nu arată altceva decât lipsă de aşezare şi de maturitate. Sau oportunism (“hai să-i dăm lu’ cutare un titlu, ceva, că poate mai avem nevoie de el şi al’dată”). Sau rămăşiţe ale instinctului de omagiere şi ale pornirilor de cult al personalităţii de pe vremea lui Ceauşescu (care era de toate, inclusiv preşedinte de onoare al Academiei RSR). “Onorurile” la grămadă nu fac decât să pulverizeze ideea de onoare şi valoarea meritelor cu adevărat excepţionale. Iar cei care acceptă tot felul de “onorificenţe” la kilogram sunt la fel de oportunişti ca şi cei care le oferă.

Prin refuzul titlului propus de primăriţa Sibiului, preşedintele Klaus Iohnnis n-a schimbat, evident, mare lucru. Dar măcar, cum se spune, “a dat un semnal” că bunul-simţ e, încă, necesar şi util în societatea românească.