Ce înseamnă CEDO în România

În urmă cu o săptămână am participat la un eveniment organizat de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, cu tema “Rolul parlamentelor naţionale în implementarea hotărârilor CEDO”. Am scris de multe ori aici pe blog despre CEDO şi despre diferite hotărâri care puneau în atenţie probleme de interes, care au avut impact asupra evoluţiei jurisprudenţei instanţelor.

Acum îmi propun să facem o discuţie despre implementarea hotărârilor CEDO, pe unde trec după ce sunt pronunţate şi cum îşi obţine cetăţeanul satisfacţia după ce a câştigat.

Sunt convinsă că îmi împărtăşiţi părerea că drepturile omului şi tot ceea ce implică ele trebuie cunoscute şi apărate în primul rând la nivel naţional. O idee frumoasă, însă ce instituţie constituie puntea de legătură între statul român şi CEDO? Puţini ştiu că în România există instituţia Agentului guvernamental pentru CEDO, o instituţie aflată în subordinea Ministerului Afacerilor Externe.

Agentul guvernamental pentru CEDO cooperează cu instituţii precum Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor Publice, Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, Ministerul Administraţiei şi Internelor, pe care le invită frecvent să ofere detalii cu privire la progresele realizate şi la măsurile suplimentare care se impun pentru a răspunde cât mai rapid cerinţelor impuse de CEDO.

În plus, în cadrul Camerei Deputaţilor, începând din noiembrie 2009 funcţionează Subcomisia parlamentară privind monitorizarea executării hotărârilor CEDO, o idee promovată şi susţinută de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei care consideră că implicarea Parlamentelor naţionale în problema implementării deciziilor CEDO este extrem de importantă.

 Structura aceasta a apărut dintr-un motiv foarte clar: o parte din măsurile pe care statul trebuie să le adopte în vederea executării unei hotărâri sunt generale sau de natură legislativă. Adică, de cele mai multe ori, pentru ca România să nu mai sufere condamnări la CEDO, e nevoie să schimbăm anumite aspecte ce ţin de cadrul legal.

Şi poate cel mai bun exemplu e problema ce priveşte legislaţia din domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv. Cred că se cuvine să menţionez că Ministerul Finanţelor Publice efectuează plata reparaţiei echitabile şi a celorlalte cheltuieli  stabilite prin hotărârea Curţii sau prin convenţia de rezolvare pe cale amiabilă, în baza dispoziţiei scrise a ministrului afacerilor externe. Ca urmare a unei adrese pe care am trimis-o acestui minister, am descoperit că în perioada 2008-2010 s-au plătit în medie 45.000.000 lei, iar în 2011 sumele au început să scadă, fiind undeva între 8.500.000 lei şi 9.000.000 lei. De unde diferenţa aceasta enormă? Sumele sunt ridicate până în anul 2011 pentru că până în 2010 au rămas definitive hotărârile pronunţate înainte de suspendarea cauzelor din materia restituirii dreptului de proprietate prin hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii c. României, din 12 octombrie 2010. Imediat după, Parlamentul s-a pus pe treabă, iar legislaţia în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv a fost modificată radical prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în peioada regimului comunist în România, publicată în M.Of. pe data de 17.05.2013. Noua lege şi-a propus să rezolve problema generată de lipsa de predictibilitate a procedurii în materia restituirii imobilelor preluate abuziv şi problema privind acordarea măsurilor reparatorii în situaţia în care bunurile nu mai pot fi restituite în natură.

 Pentru că rolul Parlamentului e atât de important, cred că parlamentarii din România ar fi trebuit să fie familiari cu procedura CEDO şi cu Convenţia europeană pentru drepturile omului. Legile şi actele normative în general trebuie să respecte prevederile acestei convenţii, astfel încât să se poată evita situaţii precum cea despre care am amintit. Acelaşi lucru ar trebui să fie valabil şi pentru cei din ministere.

Din nefericire, trebuie să spun şi că în anul 2011, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a arătat prin Rezoluţia nr. 1787 că România este unul dintre statele care se confruntă cu o serie de probleme în ceea ce priveşte implementarea hotărârilor CEDO. Prin rezoluţia nr. 1914, de la începutul anului 2013, APCE a confirmat că România încă se confruntă cu probleme structurale care duc la întârzieri în executarea hotărârilor Curţii, dar a subliniat că totuşi s-au înregistrat şi progrese.

Chiar dacă lucrurile merg spre mai bine, poate ar fi o idee bună să fie organizat un training atât pentru parlamentarii români, cât şi pentru staff-ul din parlament cu experţi de la CEDO şi cu specialişti în domeniu. E foarte importantă calitatea informaţiei despre cauzele de la CEDO care ajunge la parlamentari şi apoi cum este informaţia diseminată. Ţări precum Olanda, Marea Britanie sau Germania sunt nişte exemple foarte bune de practică eficientă în ceea ce priveşte punere în executare a deciziilor CEDO. Dacă ei reuşesc, de ce nu am putea şi noi?

România nu trebuie să se concentreze doar pe hotărârile CEDO în care este direct implicată, ci ar trebui să fim puţin atenţi şi la ceea ce se întâmplă în alte state, poate reuşim să evităm nişte situaţii sau să îndreptăm la timp nişte probleme structurale pe care le avem şi noi şi ei.

Autorităţile române propun măsuri şi le implementează cu succes, ceea ce e un semn bun. Arată dorinţa de a rezolva problemele care apar din condamnarea României prin hotărârile CEDO şi din executarea acestora. Dacă am adopta şi soluţii precum cele pe care le-am menţionat, probabil că progresul înregistrat ar fi şi mai mare.

Preluat şi pe  http://www.alinagorghiu.ro