Cele mai rodnice şi mai fascinante meserii bugetare: sinecura şi „şmecheria“

Recenta ispravă a d-nei Viorica Dăncilă şi a d-lui Mugur Isărescu nu ar trebui să mire pe nimeni. „Consilieratul”, ca şi „cultura”, de altfel, a ajuns de multă vreme o formă agresivă de sinecură sau, după caz, de mituire, de spălare a banilor etc. ― un loc de refugiu sinecurist, o justificare a actelor de corupţie, un motiv „înalt” de istovire a bugetului naţional, o trambulină socială a impostorilor.

Asta e adevărata Românie, după lozinca „totul pe spinarea şi din buzunarul prostimii”, cu situaţii similare în absolut toate domeniile şi la toate nivelurile ei ― chiar dacă foarte mulţi se fac că nu observă, având, în funcţie de interese şi situaţii, fireşte, roiuri de muşte pe căciuli, şi chiar dacă cei mai mulţi dintre români nu-şi dau seama pe ce lume trăiesc.

Pe român, în genere, nu-l interesează că-i buzunărit, prin fel de fel de strategii (unele chiar „culturale”), atâta vreme cât „i se dă şi lui ceva” ― sau măcar e ţinut „acolo”, nu e dat afară, nu e „restructurat”. Ba chiar îi sunt simpatici buzunăritorii, impostorii, lichelele ― de unde şi „elogiile” aduse: ”Bravo lor, dacă s-au descurcat!, le-a mers mintea. Şi eu, în locul lor, aş fi făcut la fel.” Asta da atitudine de om inteligent ― nu de idiot, cum spun unii, gurile rele, antiromânii, trădătorii de neam. Ca să fii un bun român, un adevărat patriot, trebuie să lauzi hoţii şi hoţiile naţionale, impostura şi corupţia, ipocrizia şi obedienţa, cumetria şi sinecura instituţionalizate, sau cel puţin să taci, să-ţi vezi de treaba ta, de „inteligenţa” ta, nu să te apuci să le strigi, în gura mare, să le reclami, să trădezi neamul, adică, să ruinezi ţara, mai de-a dreptul. Un bun român acceptă să fie victimă, slugă, să stea în genunchi, să ţină cu infractorul, nu să-l reclame, să-i dea peste mână, să stea dârz dinaintea lui, adică să ducă ţara de râpă, să o facă de râsul omenirii ― omenire care crede că România e raiul pe pământ, pepinieră a inteligenţei, cumsecădeniei şi bunăstării, că aici existenţa e de spiţă angelică. De aceea ne şi invidiază atât. Nu există om, în lume, care să nu vrea să fie român, nu există ţară care să nu ne aibă ca model. O fi descoperit Columb America, dar asta numai după ce românul descoperise Universul. O eventuală prăbuşire a României ar însemna prăbuşirea întregii civilizaţii, ce mai... Ei, cum să nu fii „mândru că eşti român.”..! Cum să nu fii fericit, băltind în propria-ţi stupiditate...? Câţi pe lume au această şansă?