Politică

articolul anterior articolul urmator

Chiar sunt românii intoleranţi şi xenofobi?

31
29 Sep 2015 18:44:15
Mihail Neamtu
Proteste organizate la Niger împotriva revistei Charlie Hebdo.
Proteste organizate la Niger împotriva revistei Charlie Hebdo.

Oricâte păcate ar avea poporul român şi oricâte minusuri ar număra firava noastră democraţie, problemele lumii de astăzi nu provin din Bucureşti. Continentul european nu stă să explodeze din pricina cititorilor lui Kafka din Praga sau din cauza catolicilor strânşi într-o catedrală din Cracovia. Ameninţarea la adresa civilizaţiei apusene se coace într-altă parte.

Circulă un banc în care un oficial englez se uimeşte de numele reprezentanţilor gintei noastră latine: domnul Klaus Iohannis e Preşedintele României, doamna Kovesi este şefa DNA, domnul Hellvig conduce SRI şi dl Raed Arafat coordonează serviciul de ambulanţă SMURD... Aşa arată o ţară xenofobă?

În tuturor evidenţelor, vor exista „analişti” care susţin mai departe că românii ar fi un neam prost, uşor conservator şi prea îngust la minte.

Admit că formăm un popor pestriţ, marcat de experienţe istorice traumatizante. Când vezi gunoaiele din munţii patriei realizezi că stăm prost la civism şi sensibilitate ecologică, în timp ce elitele politice dau anual corijenţa la examenul de moralitate publică. Cu toate acestea, românii locuiesc într-o ţară care şi-a luat Regulamentul Organic de la ruşi, pentru ca Belgia să ne inspire în redactarea Constituţiei din 1923.

Majoritatea românilor au o fire îngăduitoare, iar călătorii străini în Ţările Române au recunoscut asta. 

Ne-au bântuit de-a lungul istoriei demoni precum boala, ignoranţa ori sărăcia. Ne-a prins şi febra naţionalismelor sau delirul autothonismelor, o vreme. Dacopatia este la modă. Cu toate acestea, în ultimul sfert de veac românii au exportat către Vest minţi instruite, genii matematice, piese auto, studenţime doctă, maşini unelte, profesionişti IT, pietate pravoslavnică, lemnul Munţilor Apuseni, europarlamentari agramaţi, apucături de Ferentari, sunet de Stradivarius, mâini harnice, umeri de căpşunari şi creiere de antreprenori. Fără să vrea, zestrea României a sărăcit şi alte naţiuni sunt astăzi mai puternice şi mai bogate.

Ce-am importat, în schimb? Retorica europeană, respectul superficial pentru Statul de drept, deschiderea către piaţa liberă, agenda anticorupţie, expertiză de securitate, strategie militară sau tehnologie. Ne-am clădit propriile instituţii după modelul occidental. Multe s-au petrecut după canonul: forme fără fond. 

Oricâte păcate ar avea poporul român şi oricâte minusuri ar număra firava noastră democraţie, problemele lumii de astăzi nu provin din Bucureşti. Continentul european nu stă să explodeze din pricina cititorilor lui Kafka din Praga sau din cauza catolicilor strânşi într-o catedrală din Cracovia. Ameninţarea la adresa civilizaţiei apusene se coace într-altă parte.

Vadim Tudor a fost un patriot şi Ion Iliescu va fi declarat, la momentul potrivit, un om al evlaviei. Nimic nu te compromite în patria noastră dragă.

Românii noştri mioritici sunt mai degrabă pasivi. Dumitru Drăghicescu observa, la începutul secolului XX, dispariţia elanului eroic într-o masă de oameni anemici şi resemnaţi, fără prea mari ambiţii istorice. Ortodoxia românilor n-are vlagă misionară şi nici o vocaţie imperialistă. Ne-am specializat într-o iertare pauşală a tuturor viilor şi morţilor. Vadim Tudor a fost un patriot şi Ion Iliescu va fi declarat, la momentul potrivit, un om al evlaviei. Nimic nu te compromite în patria noastră dragă.

Din bun-simţ ori sfială, creştinii trec cu vederea nu doar păcatele strigătoare la cer ale contemporanilor, ci chiar şi operele blasfemice. Vă amintiţi iarna anului 2005? Atunci, în Postul Crăciunului, doamna Alina Mungiu a acceptat dramatizarea piesei sale de teatru intitulată „Evangheliştii”.

Voi rezuma aici intriga poveştii redactate de admiratoarea „impecabilului” Victor-Viorel Ponta.

Un personaj religios însetat de putere, pe numele său Pavel, îi cere unui filozof levantin, zis Cherintos, să compună istoria profetului Isus, în jurul căreia şi-ar putea constitui propria sectă religioasă. Pe lângă obsesia puterii, Alina Mungiu introduce apoi şi tema sexualităţii. Canonul marxist-freudian impune, mereu, această reducţie a omului la animalitate. Cu ce scop? Acela de-a oferi, prin etica seculară, o corecţie sensibilităţilor religioase, obtuze şi retrograde.

Aşa se face că, într-una dintre secvenţele piesei, o misterioasă Elena îi oferă învăţătorului Isus un sărut lasciv, „omenesc, prea omenesc.” Cherintos merge mai departe şi întreabă o prostituată: „Ai simţit natura divină din mădularul lui dumnezeiesc?” Jocul de scenă se petrece simultan cu proiecţia unor imagini erotice. Despre Maica Domnului, un personaj al piesei spune: „Din câte am auzit, a fost o târfă!”… Alina Mungiu bifează un nou record hermeneutic, de-o elefantină subtilitate. Povestea dânsei, bazată pe apocrife imaginare, ne spune că numitul Pavel intră în conflict cu Isus şi, înfuriat de eşecul manipulărilor, ideologul din Tarsus îl ucide pe profetul nazarinean.

În secolul XX, s-au dat în stambă mulţi autori de beletristică (între care Nikos Kazantzakis) sau artă cinematografică (e.g., Martin Scorsese, parmi les autres). Ultima ispită a lui Hristos imaginează o relaţie amoroasă între Iisus şi Maria Magdalena. A păţit ceva grecul Kazantzakis? Nu. El s-a stins din viaţă bine-mersi, fără  fi avut măcar soarta unui Ovidiu exilat la Tomis. În Codul lui Da Vinci, Dan Brown vorbeşte despre îndrăgostirea Logosului divin de-o ipostază terestră a feminităţii (Sophia). Ei, şi?

Alina Mungiu n-a făcut, nici ea, decât să recicleze câteva teme din literatura gnostică a Antichităţii târzii. A face din Învăţătorul trecut prin abandonul din Grădina Gheţimani ori din Fiul Omului răstignit pe Cruce un simplu amant întristat de refuzul partenerei nu-i tocmai o reuşită filozofică. E, mai curând, proba unei infirmităţi sufleteşti. Poate din acest motiv regizorul piesei „Hai sa facem sex” s-a apropiat cu atâta entuziasm de maculatura din „Evangheliştii”…

Cum a reacţionat România intolerantă la actul de blasfemie a unui scriitor? La începutul anilor 1990, UNITER i-a oferit un premiu iar, mai apoi, Teatrul „Ateneu” din Tătăraşi (Iaşi) i-a oferit găzduire. În România dreptul la liberă exprimare a rămas neatins. 

Comparaţi, vă rog, reacţia „ţăranilor” autohtoni (cum diplomatic i-a numit Alina Mungiu pe criticii săi) cu asasinatul produs de-o minoritate islamistă la adresa regizorului Theo van Gogh (1957-2004). Descoperiţi vă rog contrastul dintre comportamentul „pupătorilor de moaşte” sau vehemenţa „băutorilor de aghiazmă” şi ameninţările clericilor care, printr-o faimoasă fatwa lansată spre finele anilor 1980, au cerut eliminarea lui Salman Rushdie.

În România, blasfemia provoacă ridicări de umăr. Grosolănia te face vedetă. Batjocura la adresa lui Hristos îţi aduce elogii ipocrite şi chiar premii din bani publici. În Occident, o simplă caricatură cu subiect religios tabu (e.g., Mohamed sau Sharia) te-a transformat deja într-o ţintă.

Quod erat demonstrandum.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

31 Comentarii

Utilizator Adevărul
29.09.2015, 20:49:41

Comentariu considerat abuziv.

Csipike Csipike
29.09.2015, 21:06:34

Mungiu Pippidi, intr-un articol mai vechi, spunea ca Republica Moldova sa renunte la Transnistria, iar romanii de acolo sa se refugieze, adica sa plece de acolo. De curand, cerea romanilor sa primeasca "refugiati" sirieni atatia cat trebuie. Cati trebuie, evident ea stabileste. Dle Neamtu, eu cred ca merita sa scrieti un articol pe aceasta tema, sa vada romanii ce mare patrioata e Alina noastra.

+8 (8 voturi)
Constantin Pavelescu
29.09.2015, 21:49:12

Mă tem d-le Neamţu că nu v-aţi ales o platformă potrivită pentru a vă exprima opinii pe acest subiect. Ziarul Adevărul este un ziar serios, care adună în jurul său în general un public alcătuit din cititori care se respectă. Drept dovadă iaca, ultimul articol al d-nei Pippidi stă de aproape două zile pe pagină şi n-a reuşit să determine nici măcar un comentariu, cît de mititel al vreunui cititor, în condiţiile în care la articolele apărute într-acelaşi interval de timp au fost postae cumulat mii de comentarii. Ararent straniu, pentru că dacă-l judecăm după titlu, articolul respectiv pare să abordeze o temă de maxim interes şi de maximă actualitate: catastrofala penurie de lideri autentici. Şi asta este o situaţie curentă în care se află pe aici articolele d-nei Pippidi. Editorialişti care prin alte părţi ajung în mod constant să provoace furtuni de discuţii -cum ar fi d-na Pippidi pe la RL sau d-l Cristoiu pe la EvZ, la Adevărul rămîn purşisimplu ignoraţi. Ceea ce după părerea mea, indică un grad mai ridicat de discernămînt al cititorilor Adevărului faţă de cel al cititorilor publicaţiilor pomenite. N-am citit articolul în chestiune şi nici n-am de gînd să-l citesc, la fel cum n-am citit şi nici nu voi citi vreum alt articol publicat pe-aici sau prin altă parte sub semnătura doamnei cu pricina. Am citit cîndva vreo două pe RL şi mi-a ajuns. Problema nu e că proeminenta doamnă n-ar trata probleme de interes "la ordinea zilii". Problema e că există -cel puţin în mine- ceva instinctiv care refuză orice demers care vine dinspre o persoană compromisă moral. Nu de alta, dar trăind într-un mediu infestat pînă la saturaţie cu demagogie şi cu ipocrizie într-o asemenea măsură încît contactul cu ele devine inevitabil, am toate motivele pentru a-mi oferi un respiro ocolind demagogia, ipocrizia şi în special dublul limbaj şi dubla gîndire acolo unde ştiu sigur că le voi întîlni. Or d-na Pippidi mi-a demonstrat că poate să meargă cu mult dincolo de toate acestea, intrînd într-o zonă pe care mă abţin să o denumesc.. Nu sînt un resentimentar d-le Neamţu. Dar nici rob al primei impresii. Pe la începutul anilor '90, pe cînd încă se mai menţinea pe traiectoria pe care se angajase în tandem cu Viaţa Studenţească, pe atunci o ascultam pe d-na Mungiu mai ceva decît îl ascultă evreul pe rabin. Dar asta era înainte de a interveni "reorientarea", sau "rebrenduirea", sau cum o mai putea fi ea numită într-o exprimare elegantă (pentru că există şi exprimări foarte neelegente care denumesc asemenea "evoluţii"). Între timp, lucrurile s-au mai schimbat, iar acel "impecabilul Victor-Viorel Ponta" se numără printre cele mai nevinovate "păcate" pe care i le-aş reproşa stăpînei României Curate. Are ea destule mai boacăne... P.S. Într-o vreme, o mai apreciam pe d-na Mungiu măcar pentru refuzul ei nonconformist de a scrie cu "â" şi "sunt". Dar uite că pînă la urmă s-a conformat şi ea...

+4 (8 voturi)
Harry Porter
29.09.2015, 21:57:31

Felicitari autorului,ma face mandru ca sunt roman! Din pacate rusinea imi revine rapid cand ma gandesc Romania Curata,acuma inteleg de ce sunt muntii plini de gunoaie !

+3 (7 voturi)
Utilizator Adevărul
29.09.2015, 22:15:33

Comentariu considerat abuziv.

Vezi toate comentariile (31)

Modifică Setările