Chipul societăţii perfecte

Nu există absolut nicio societate/ţară în care toată lumea o "duce bine". Uneori justificat, alteori nu, nemulţumirea îi dă târcoale omului, mai ales că acest aspect ţine de un anumit relativism creat de latura subiectivă a individului.

 Bunăoară, aşa cum şi pe cel lefter, descumpănit de indigenţe, îl cuprinde jalea, atunci când îl vede pe omul de rând, adică pe cel înfipt în societate, cu un trai decent, iar pe acesta din urmă îl ia cu frisoane când priveşte peste gardul celui mai înstărit decât el, aşa şi cel bogat, cu o avere, să spunem, de 3 milioane de euro, se simte „muritor de foame”, când îi priveşte fotografia lui Bill Gates.

Nu putem fi toţi bogaţi, aşa cum ar vrea unii "visători" sau aşa cum ne promit demagogii, „mărinimoşii” politici -- dacă ar fi să fie aşa, atunci, categoric, toţi am fi săraci.

Lumea este supusă, inevitabil, ierarhiilor, oamenii nu sunt şi nu pot fi egali decât în drepturi şi dinaintea legii -- altminteri totul va curge împotriva firii, a naturii umane, trasând societăţii contururi utopice.

Unii au mai mult, alţii mai puţin, alţii deloc, important e procentul pe care il acoperă aceste categorii sociale. Or, pentru toate cele trei ipostaze, se impune următoarea întrebare: ce cauză (calităţi, defecte, factori politici etc.)  i-au adus/ împins pe aceştia într-o categorie sau alta? Cu alte cuvinte, ce a stat (într-un moment istoric sau altul, într-o ţară sau alta) la baza respectivei dispuneri procentuale a lor în societate?

Chipul ideal, grafic vorbind, al unei societăţi ar trebui să arate aidoma unei  mingi de rugby, în "nordul" şi "sudul căreia se află/sunt dispuşi cei foarte bogaţi şi respectiv cei foarte săraci. Imaginaţi-vă mingea şi parcurgeţi-o procentual de la "nord" la "sud"! Aceasta este societatea ideală -- mai mult decât atât nu se poate. Fireşte că nicio societate din lume nu a atins vreodată această formă (vina acoperă absolut toate clasele sociale), ci doar s-a apropiat, mai mult sau mai puţin, de ea, în funcţie de nivelul ei de dezvoltare. Or aşa stând lucrurile, din această perspectivă, în România nu a fost absolut niciodată „bine”. România a fost veşnic piramidală -- cu baza, desigur, şi nu cu vârful, la sol (cu vârful la sol deja depăşeşte statutul de „ideal de neatins”, ţine de fantasmagorie clinică).

Dacă va fi sau nu capabilă omenirea să-şi cioplească astfel chipul, e greu de spus. Oricum, speranţa se stinge ultima, chiar dacă se va stinge şi ea…