Cine mai este Bucureştean?

Libertatea este indivizibilă, iar atunci când un singur om este sub sclavie, niciun altul nu este liber, spunea Kennedy în Berlinul de Vest. Acum şi astăzi, este Bucureştiul noul Berlin?

Aş vrea să scriu un articol plin de patetism despre ce am văzut azi în Piaţă, despre oamenii care vin şi stau în picioare în frig, despre cei care dau la lopata zăpada murdară de noxe şi drepturi, despre marea de oameni care freamătă cu steaguri în frunte la adresa unui Guvern temător. Ce frumos ar fi scris, cât ar unge sufletul celor câţiva cititori ai mei să ştie că un autor îi apreciază pentru neverosimila şansă de a-şi defini generaţia; că împreună cu plozi şi câini, stindarde şi pancarte de geniu pur, stau pavăză în faţa abuzurilor. 

Mă pătrunde tristeţea când scriu, totuşi, aceste rânduri, când văd expunerea de speranţă şi îndrăzneală pe care nu o pot compara decât cu romantismul unei ere chinuite şi apoi pierdute. Degeaba nu este, atunci când era impune post-adevăr şi coţcărie. Dacă Palatul Victoria ar fi fost un Zid al Bucureştiului, cu toţii ne-am fi semnat deja numele în holul Herbalife, sclavi şi agenţi ai schimbării piramidale. 

Suntem programaţi să ne împipotăm la vederea steagului românesc în frigul iernii, să auzim „Deşteaptă-te Române” ridicat ca rugă spre asfinţit şi stele, o sută de mii sau cinci sute, acolo unde democraţia câştigată de părinţi este terenul de joacă al copiilor, handicapaţi de simpla algebra a televiziunilor de ştiri. Un singur român, cu steagul bătând în nesupunere, poate învinge orice guvern, la opt şi treizeci dimineaţa. 

Piaţa aceea este un organism viu, o şansă incredibilă a viitorului trăit astăzi, o exprimare ştiinţifico-fantastică a locului unde mediile sociale pot duce oameni conectaţi, atunci când nimeni şi nimic nu le poate convinge instinctul că sunt nedreptăţiţi. Şi nu trebuie să aibă lideri, scop sau idei exacte, este locul unde cetăţenii se adună pentru simpla prezenţă, un happening al indirecţiei şi virtualului, cu dictatura asumată a soluţiilor instantanee. Este moartea vechiului şi previziunea noului. Câtă fală de like şi share-uri se excită în meme-urile cu pisici şi selfie-uri neavenite ale internetului, atâta putere are Piaţa.

Şi dacă mă credeţi nebun pentru rândurile astea, adaptez cuvintele lui Kennedy şi vă spun că toţi europenii liberi sunt cetăţeni ai Bucureştiului, cât timp mai există un nenorocit chircit de frig în faţa acelui Guvern. Ăla merită rezistenţa noastră. Pentru că el pune întrebarea, acolo unde se cere altă întrebare, pentru că el nu „face sens”, acolo unde se înţelege nonsensul. 

Peste trei ani şi ceva, tot PSD-ul va avea cele mai multe voturi ale românilor, poate chiar şi guvernarea, indiferent de rezultatul acestor demonstraţii de nesupuşi geniali. Dar cei care au participat în aceste zile de freamăt şi frig îşi vor putea asuma, însă, înfrângerea cu libertatea minţii. De la Colectiv încoace, poate chiar şi de la Roşia Montană, o mână de manipulaţi, proşti, needucaţi, şomeri, tineri frumoşi şi liberi, o haită de noi golani, de post-mineri, de încă-ne-emigraţi merg într-un loc, ca să ceară ceva. Şi sunt eroi pentru că o fac!

Este doar începutul unei evoluţii incredibile a cetăţeniei post-stat, o cetăţenie digitală a viitorului. Şi niciun guvernant actual, niciun parlamentar sau demnitar al acestui stat nu o poate înţelege. Înapoi în prezent, în iarna acestei vrajbe, un singur lucru mai contează şi mai aduce oamenii împreună, noapte de noapte: speranţa.