Cine va fi Preşedintele României? (II) Ipoteze, propuneri

Probabil tot un ”escu”, parcă predestinat, fără aluzie la candidatul cunoscut şi tot mai controversat, dar l-am dori mai luminos, mai curat, mai independent de exterior, de marile axe şi organizaţii trecătoare ale lumii, dar şi de acoliţi şi rude locale, mai puţin jucător într-o societate civilă amorţită, care nu prea mai cuvântă, dar încearcă să îşi revină.

După 1989, am avut trei experienţe (ne)fericite în materie de preşedinte, dar România de azi merită altceva, ceva mai bun de această dată.

                În istoria românilor, cei trei preşedinţi vor fi notaţi cu plusurile şi minusurile de rigoare, reţinându-se un lucru esenţial: sub conducerea lor, România a bătut pasul pe loc, sau a regresat în unele privinţe, timp de un sfert de secol (!). Un adevăr crud, dar care trebuie privit în faţă.

Iar o caracteristică generală, care îi uneşte pe toţi trei, în măsură să explice măcar parţial lipsa de progres a României, constă în disensiunile dintre aceşti preşedinţi şi prim-miniştrii din vremea lor, cu precizarea că în ultimele două mandate prezidenţiale neînţelegerile în materie au căpătat dimensiuni insuportabile, de neimaginat. Cu acest prilej,  a fost oferit lumii întregi un spectacol românesc dezamăgitor, ruşinos, în care limbajul trivial s-a aflat la mare înălţime. 

Primul preşedinte nu şi-a făcut un adversar din serviciile secrete şi presă, ştiind că altfel nu se poate supravieţui în capul mesei. Aşa se explică, într-o oarecare măsură, succesul său longeviv în fotoliul prezidenţial. Al doilea, mai cinstit, în viziunea multora mai naiv, a recunoscut că a fost înfrânt de securitate. Sinceritatea şi disperarea declaraţiei sale l-au costat cât se cuvine. Al treilea, uitându-se peste umăr la experienţa celor doi înaintaşi, s-a înfrăţit cu serviciile secrete, cu judecătorii şi procurorii, dar cu prim–miniştrii care nu i s-au supus, cu o parte a presei şi obsedanţii ”moguli” a pornit un război româno-român fără sfârşit.

Nu s-a luptat cu partenerii externi niciodată, cum a făcut-o un viitor candidat la prezidenţiale, ci le-a câştigat simpatia, ceea ce a fost apreciat, din partea unora, ca un semn de înţelepciune. Iubit la început de toată lumea, apoi aplaudat de cei interesaţi şi negat de jumătate din populaţia cu drept de vot a ţării, actualul preşedinte se pregăteşte să tragă barca la mal, fără ovaţiile aşteptate.

Posibili preşedinţi

Punem mâna la ochi şi ne uităm în zare: cum va fi noul preşedinte, cine va fi el? Un distins şi important scriitor, meditând la cele care se petrec în România noastră, dar şi a lui Caragiale, legat de alegerea viitorului preşedinte, pe care îl vrem altfel, pare încurcat şi el într-un articol de pe blogurile adevarul.ro. Observă cu fină ironie, printre altele, că acesta nu ar putea să fie nici tont, dar nici inteligent, deoarece cel puţin o parte a românilor i-ar găsi nod în papură şi primului, dar şi celui de-al doilea. Nici domnia sa nu pare să aibă o soluţie, o propunere, pe care am pândit-o mulţi dintre noi măcar printre rânduri.

Un comentator, disperat că românii trebuie să aleagă mereu răul cel mai mic, observând la rândul lui că nu prea are cui să ofere votul pentru noul preşedinte, propune ca, nici mai mult, nici mai puţin, autorul articolului menţionat să candideze la înalta funcţie, acceptând că ideea aceasta este cam alandala (cuvântul original a fost ”nebunească”). Speranţa că ţara ar merge mai bine cu el în frunte, totuşi, este limpede ca apa de izvor, în viziunea cititorului respectiv.

Subsemnatul aş subscrie la această idee neaşteptată, cum cred că ar face-o şi mulţi alţii. Numai că, cu ceva timp în urmă, posibilul nostru candidat a spus el însuşi că ar prefera, în sfârşit, ca în fruntea ţării să se afle un ”domn”, parcă aşa s-a exprimat, lăsând să se înţeleagă că nu-l interesează jilţul cotrocenist. Argumentele aduse în favoarea ”domnului” erau mai mult decât convingătoare, după ce a subliniat că ”pălăria” pentru actualul preşedinte, dotat cu reale calităţi de politician, e totuşi mult prea mare.

Dacă te uiţi în jur, la elita intelectualităţii româneşti, găseşti zeci, poate sute de ”preşedinţi”, care preferă să chibiţeze de pe margine, decât să intre în hora ameţitoare a alegerilor din România. Unii dintre ei poate ar vrea să se implice, dar asta ar însemna să intre într-un partid, iar acolo te întâlneşti în mod automat cu o structură de conducere care îţi spune pe loc: ”Capu-la-dreapta!”,  ”Capu-la-stânga!”, sau , în cel mai bun caz, ”Ciocu mic!”.

Între neghină şi ciumăfaie

Cum să te înregimentezi în aşa ceva? E adevărat, observi că ţara e pe mâna unor netrebnici, dar nu te poţi amesteca cu ei. Şi atunci ce faci? Critici de pe margine în speranţa că se vor corecta, că vor fi mai puţin mânjiţi, că se vor gândi să facă ceva şi pentru ţărişoara lor, nu numai pentru propriul buzunar. Cu timpul, observi că vorbeşti în pustiu, că ministrul cutare, sau oricare alt demnitar, ca nişte câini cu osul în gură, mârâie la tine, dând de înţeles că te-ar putea sfâşâia.

Ce faci, te bagi, sau nu? Tabăra intelectualilor de elită, a posibililor preşedinţi ai României,  se află faţă în faţă cu cea a politicienilor actuali care mârâie, ronţăie, ameninţă, înjură, sunt fioroşi. În timp ce îşi rotunjec conturile, actualii aleşi pregătesc alegerile de mâine, fac strategii de manipulare a unui electorat confuz, în care alegătorului i se spune: ”Nea Cutare, te rog să alegi între neghină şi ciumăfaie! Aşa e doar acum, dar peste patru-cinci ani va fi mai bine, vei alege între brusture şi mătrăgună!”

În acest context, elitele se retrag, nu se amestecă cu tărâţele, ca să nu fie mâncate de cei care ne conduc. Dar, cu soluţia ce facem, cum o găsim, când ne aflăm într-o adevărată criză de ”preşedinţi” credibili?

Scenariu s.f. şi nu prea

Ar putea să existe o ieşire, spunem noi, cu sentimentul că propunem ceva demn de luat în seamă. Aşadar, preşedintele ar putea  să fie ales pe baza unui referendum naţional. Fiecare român cu drept de vot ar trebui să răspundă la întrebarea: ”Pe cine aţi alege preşedinte al României?”, apoi ar comunica opţiunea lui la un Birou Electoral Central fără culoare politică, renunţându-se la propunerile partidelor, care sunt, practic, aranjamente de culise, cu dedesubturi din cele mai ciudate, legate mereu de interese meschine de grup.

Acest sistem de vot ar putea fi extins, conducând treptat la dispariţia partidelor (ce vis!), un fel de fabrici actuale de voturi de o anumită culoare, în care ideea de gaşcă, nu ca în democraţiile mai vechi, a devenit predominantă în România. Astfel, societatea civilă ar fi salvată prin depolitizarea ei totală, după ce, timp de 23 de ani, să recunoaştem cu tristeţe, capitalismul românesc ”de cumetrie” a funcţionat, un fapt incredibil, pe baza principiului ”Partidul e în toate”, transferat din perioada comunistă, dar sub alt ambalaj(!)

Nu ar fi de mirare ca, la numărarea voturilor, să ne trezim cu un preşedinte care să poarte nume ca Dinu C. Giurăscu, Neagu Djuvara, Andrei Pleşu, Petre Roman, Florin Piersic, Ion Ţiriac şi câţi alţii, la care nu s-ar fi ajuns niciodată dacă totul s-ar fi trecut prin filtrul partidelor, pe baza intereselor şi calculelor cunoscute. Ar putea să se afle printre alţi aleşi şi Crin Antonescu, sau Elena Udrea (sic!), dar nu la propunerea USL, sau MP, ci votaţi în cel mai democratic mod cu putinţă. Pentru C. Antonescu nu ar trebui să fie niciun risc trecerea la votul popular, din moment ce a afirmat că, în mod sigur, va ajunge preşedinte, nu-i aşa?

Iată un scenariu aproape utopic pentru România, dar incitant, în preajma redactării noii Constituţii, care ar putea să atragă şi aplauze, dar şi huiduieli destinate autorului. Totuşi, nu este exclus ca un cap mai inspirat,  în colaborare cu alte capete luminate, să scoată de aici ceva, un te miri ce, după ce toată lumea a constatat că ”Să trăiţi bine!”, în România, nu funcţionează nici cu un ”partid unic”, nici cu mai multe. Despre alianţele vremelnice de partide, unele chiar ciudate, încă nu ne pronunţăm, dar nu suntem prea optimişti, iar realitatea cotidiană ne motivează din plin.