Coabitare politică pe spinarea justiţiei?

Mişcările survenite în ultima vreme pe scena politică ne pun în faţa unor întrebări la care răspunsurile nu se lasă date cu uşurinţă. În fond, despre ce poate fi vorba când precum se ştie, până mai ieri, raporturile dintre instituţia prezidenţială de o parte, majoritatea parlamentară şi guvernul USL de cealaltă, păreau în totul ireconciliabile?

Fractura dintre preşedinte şi PDL să fi avut vreo influenţă, de o parte şi de alta, în configurarea coabitării? Ce se urmăreşte de părţile coabitante şi pe ce orizont de timp?

O primă constatare benefică: detensionarea atmosferei teribil de stresante care impieta atât asupra demersului politic cât şi asupra relaţiilor sociale. Să se fi plătit pentru aceasta şi un preţ? Se configurează oare ideea ca factura să o plătească justiţia?

S-a făcut deja referire la scoaterea din circuit a lui Daniel Morar. Poate nu s-a insistat îndeajuns asupra semnificaţiei acestei măsuri, evident rod al coabitării. Să se fi obţinut asigurări că lucrurile vor urma acelaşi trend? Să se fi convenit asupra „temperării” zelului justiţiei? Un lucru este sigur şi ştiut: de peste douăzeci de ani, principala bătălie politică s-a dat pe justiţie. Se ştie foarte bine şi de ce. Să nu se fi schimbat nimic semnificativ în problemă? Vehementele diatribe la adresa lui Morar cu deosebire din partea premierului Ponta sunt pe vădit contrasens cu aprecierile unanim laudative ale organismelor europene. Mazilirea lui este o reală şi puternică lovitură aplicată justiţiei. Din nefericire nu şi singura.

Semne de îngrijorare ridică şi tendinţa vădită de destabilizare a CSM. Se ajunsese la încredere în această deosebit de importantă pârghie a justiţiei. De când cu „războiul” dintre judecători şi procurori pe tema alegerii preşedintelui, de când cu mazilirea celor doi judecători acuzaţi pentru votul lor, de când cu gâlceava generală stârnită în acest for, îngrijorarea ia proporţii alarmante; cu atât mai vârtos cu cât se creează impresia unei nesiguranţe, a unei dezorientări inclusiv în sânul masei de magistraţi.

Tot astfel, „coabitarea” pe tema numirii noului ministru al justiţiei ca şi  redesenarea în culori trandafirii a candidatului la funcţia de procuror general, lasă impresia că s-a dat palma pentru „îmblânzirea” justiţiei.

La ce ne putem aştepta deci? Deja se observă o tendinţă de temporizare, de trenare a soluţiilor în importante cauze aflate fie în cercetare (cazul Dragnea), fie în judecată (cazul Fenechiu, cazul Voiculescu). Observatorul avizat se va fi întrebând la ce se poate aştepta în dosarele pe rol ale lui Adrian Năstase când întreaga suflare a celui mai puternic partid la guvernare l-a adulat ca un simbol al valorilor lui, când voci politice autorizate l-au declarat drept victimă a justiţiei. Nimic mai grav decât că de pe poziţia puterii politice să pui la îndoială actul de justiţie, să arunci anatema asupra judecătorilor. Un afront mai mult decât îngrijorător la adresa independenţei, a obiectivităţii judecătorului.

Ciudat lucru, această involuţie care pare a avea ceva legătură cu aşa-zisa coabitare, se derulează tocmai într-o perioadă când organismele europene sunt cu ochii pe noi în perspectiva viitorului raport MCV socotit deosebit de important, când tindem să tranşăn favorabil accesul în spaţiul Schengen.

E posibil ca viitorul nu prea îndepărtat să ne ofere un răspuns lămuritor la aceste frământări. În destul de scurtă vreme se va vedea încotro evoluează justiţia. După direcţia în care va lua-o ne vom putea da seama unde bate coabitarea, la ce fel de probleme şi interese se raportează, ce orizont de timp are în vedere. Ar fi încurajator ca ea să marcheze un pas hotarâtor pe drumul ce se dovedeşte atât de anevoios al aşezării României pe fundamente real democratice.