Coabitarea: de la fenomen la permanenţă

În ultimele luni s-a vorbit foarte mult despre încetarea coabitării în România, despre retragerea din acordul de coabitare. Comentariile vin în primul rând din constatarea poziţiilor diferite între reprezentanţii puterii executive, Preşedinte şi premier – pe care comentatorii şi analiştii le consideră semnalele ieşirii din acord.

Apoi apare interpretarea excesivă a nevoii de suprapunere a părerilor şi absenţa contradicţiilor de orice fel ca rezultat al acordului de coabitare în funcţiune. Indiferent de interpretări, acordul de coabitare e aici pentru a funcţiona până la capăt, mai mult, coabitarea se anunţă în viitorul previzibil a fi nu un fenomen ci o permanenţă a sistemului politic din România.

Coabitarea – ideal, text şi interpretări

Coabitarea ca proces nu a fost niciodată un început al acomodării depline a poziţiilor Preşedintelui şi a Premierului, ci mai mult a cuantificat spaţiul de responsabilitate preeminentă a fiecăruia, modul în care se realizează cooperarea dar şi spaţiul de dispută ca şi regulile de soluţionare a eventualelor divergenţe. Procesul nu era făcut decât să acomodeze poziţiile politice ale celor două personalităţi şi să evite trimiterea României din nou în conflict intern cu consecinţe majore.

Fireşte că era ideal ca această coabitare să înghită complet orice divergenţă, care, eventual, să fie soluţionată în spatele uşilor închise. Însă acordul de coabitare se bazează direct pe Constituţie şi legi care trebuie respectate, pe acţiunea competentă şi bună guvernare dar şi pe buna credinţă a părţilor. Mai mult, acordul în sine conţine explicit zonele în care pot apărea conflicte şi abordări distincte care, dacă nu pot fi rezolvate direct, intră în spaţiul public pentru a fi arbitrate de către alegători.

Dacă a existat o zonă majoră de teme care s-au derulat şi consumat direct şi fără nici un impediment în comunicarea directă Preşedinte Premier, în alte cazuri - şi mai ales în ultima vreme - guvernarea la televizor a Premierului şi tonurile acide au migrat în spaţiul politic şi în cucerirea arbitrajului public.

Dar coabitarea ca proces sau acordul de coabitare ca şi instrument sunt condamnate să fie respectate chiar şi pentru simplul fapt că documentul a fost consacrat nu numai pe plan intern, între semnatari, ci şi pe plan internaţional, prin includerea sa ca referinţă în raportul de ţară relativ la Mecanismul de Coooperare şi Verificare, mai mult, el marcând un angajament al Guvernului de continuare a luptei anticorupţie, a respectării statului de drept şi a stabilităţii ţării pe care nu îl consemnase până la acea vreme nici un document sau discurs public al Guvernului Ponta. Deci ieşirea din Acordul de Coabitare este imposibilă cu excepţia unor costuri majore. Încălcarea lui este posibilă, şi am asistat la numeroase episoade în acest sens.

Coabitarea ca mecanism peren

Cine şi-a imaginat că vom vorbi de coabitare doar în contextul actualei formule de preşedinte-premier cred că s-a înşelat. Coabitarea nu e un fenomen rezultat al momentului politic românesc, care eventual se mai poate repeta în timp din cauza mandatelor nesuprapuse ale Preşedintelui şi Parlamentului, dar este chiar un mecanism care se anunţă o permanenţă a vieţii politice a României pe termen mediu, măcar până la schimbarea majoră a Constituţiei care să consacre fie formula de preluare completă a puterii executive, fie reducerea la minimum a atribuţiilor unuia dintre actori. Cum a doua variantă e puţin probabilă pentru legitimitate care se conferă prin vot Preşedintelui şi Primului ministru, iar un partid care să câştige peste 50% din voturi este puţin probabil pe termen mediu, vom avea coabitare şi pe viitor.

Cine îşi imaginează că o formulă Antonescu Preşedinte – Ponta Premier este una ce nu va putea fi înscrisă sub semnul coabitării, pe motiv că există o relaţie personală între cei doi, se înşeală sau nu are percepţia corectă a relaţiilor între deţinătorii puterii politice. Aici regulile care fac o persoană să ajungă în această funcţie presupun competiţie, măcar între grupurile de susţinători, mai mult, chiar dacă am vorbi despre aceeaşi reprezentare de interese, polarizarea intervine ulterior. Aş da doar două exemple : Putin-Medvedev, când, după ce pupilul a ajuns Preşedinte, imediat s-a structurat un grup de susţinători şi apropiaţi care au generat nuanţe şi au creat diferenţe şi, ulterior, divergenţe de abordare.

În plus, în cazul concret evocat, e suficient să ne amintim cum, în urmă cu circa 3 luni, tensiunile între cei doi lideri, provenite de la cele două partide, se acutizaseră simţitor. Şi ele nu au fost domolite, doar acoperite sub o haină de compromisuri şi un haţiş de interese, dar şi o seamă de expulzări din partide şi reducere la tăcere a criticilor. Tensiunile vor reveni mai devreme decât cred unii.

Paradigma transferului de putere la următorul « om forte » 

Un alt model care apare tot mai des în subtextul abordărilor politice este cel al faptului că asistăm la un transfer de putere între omul forte al regimului, Preşedintele care-şi va încheia mandatul, şi noul « om forte », premierul în funcţie. Priviţi comentariile analiştilor sau chiar cele ale jurnaliştilor şi veţi vedea cum dăinuie această paradigmă în subsidiar. Fireşte că România nu e un stat autarhic iar tentativa de a nega forţa instituţiilor şi efectul democraţiei ultimilor 20 de ani a costat în acţiunile din vara anului trecut. Aici ideea de « om forte al regimului » este din start eronată, pentru că ignoră eşafodajul instituţional, limitările şi controlul reciproc al puterilor statului, şi faptul că puterea nu se ia prin ştafetă, prin preluarea sceptrului şi încoronării informale ca lider naţional.

Abordarea este tarată însă şi de trei greşeli fundamentale de substanţă: mai întâi, că România are un preşedinte, care mai are încă un an şi jumătate de mandat, mai mult, un om cu experienţă politică şi relativ tânăr (Ion Iliescu îşi începea cariera post-decembriestă la 62 de ani) care va mai juca în perspectivă un rol important în politica românească, pe termen mediu. A doua, că tinereţea challengerului şi lipsa de experienţă s-ar putea să nu-l recomande, că poate avea complicaţii în Alianţă şi chiar în propriul partid, dar în special că acţiunea sa guvernamentală nu va fi una care să-l ducă   într-un marş triumfal spre această preluare a puterii la retragerea (şi nu înainte) actualului Preşedinte.

Dar poate cea mai importantă greşeală este aceea de a confunda eşafodajul de putere din România şi propria dorinţă de a prelua mai multă putere decât e posibil. Mai mult, la cum arată formula de Constituţie propusă, postura cea mai importantă în stat rămâne tot cea a Preşedintelui, care deţine instrumente majore de puterea reală dacă e o personalitate serioasă, capabilă să îndeplinească poziţia, activ şi preocupat de soarta ţării. Avem Preşedinte în România, atribuţiile se menţin şi în formulările pentru Constituţia propusă de actuala majoritate, iar ele nu se transferă decât la momentul potrivit şi cui va merita, respectiv viitorului Preşedinţie, dacă va şti să uzeze de această putere.

Din acest motiv, unica formulă pentru Victor Ponta de a găsi calea spre deţinerea celei mai importante părţi a puterii în România este aceea de a revendica această poziţie, nu trebuie să încerce să preia puterea ca premier, nici măcar public sau simbolic, ci trebuie să candideze la Preşedinţie. Sistemul politic democratic din România este de aşa natură încât aşa stabileşte Constituţia şi suma celorlalte legi ce consacră eşafodajul instituţional şi de putere în România, cu separarea, cooperarea şi echilibrul puterilor în statul de drept. Dacă nu, actualul premier va trebui să coabiteze şi să respecte preeminenţa viitorului Preşedinte ales al României.