Comunicarea politică: nu doar vorbe

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am parcurs, împreună cu cititorii acestei pagini, mai multe articole despre ceea ce înseamnă organizarea şi viaţa unui partid din România de azi.

Am publicat aici deja trei texte, primul fiind despre felul în care sunt organizate partidele, vorbind despre lideri şi structuri, al doilea despre cum îşi asumă sau nu partidele o identitate doctrinară explicită, al treilea articol, de săptămâna trecută, referindu-se la finanţarea partidelor româneşti.

Bineînţeles, textele au fost generale, însă accentele şi trimiterile au fost mai degrabă către Partidul Naţional Liberal, partid al cărui membru sunt şi a cărui viaţă şi organizare o cunosc bine. M-am referit la cele trei problematici ca la trei tipuri de resurse pentru o organizaţie politică. În primul rând, resursa organizaţională şi umană, structurile de partid şi ierarhia formală şi informală. Apoi, există resursa doctrinară, care ar trebui, teoretic, să asigure partidelor diferenţierea cea mai puternică. Resursa financiară contribuie efectiv la exersarea vieţii politice, intern şi extern, asigură participarea la alegeri şi dialogul cu electoratul. În cele din urmă, deosebit de importantă, e resursa de comunicare, la care mă voi referi în acest ultim text al seriei, ea legată de celelalte trei resurse mai sus menţionate: umană - cine comunică, doctrinară - esenţa comunicării, financiară - forţa şi stilul comunicării.

Cei care au avut răbdarea să urmărească mica serie din ultimele săptămâni au remarcat poate că, indiferent de resursa la care m-am referit, am identificat un neajuns sau un viciu în felul în care respectiva resursă e valorificată. Iar acest viciu e centralismul accentuat, identificabil în organizarea partidelor mai cu seamă, în structuri şi ierarhie, ca şi în felul în care se dispune de resursa financiară - aflată în principiu la dispoziţia liderului, care o împarte adesea arbitrar. Chiar şi în privinţa poziţionării doctrinare, există pericolul centralismului: atunci când un partid are un lider puternic, de tip locomotivă electorală, ideile acestuia sunt adesea asumate ca doctrină de respectivul partid, care îşi uită sau chiar abandonează, cel puţin provizoriu, valorile, tradiţia şi filiaţia ideologică.

În privinţa comunicării, centralismul devine însă un element paradoxal: el este şi benefic şi nociv în acelaşi timp, în funcţie de felul în care înţelegem şi adoptăm centralismul comunicaţional. Să vorbim mai întâi despre natura nocivă a comunicării hiper-centralizate. Adică despre situaţia în care liderul de la centru e şi personajul principal al comunicării partidului. Se întâmplă uneori (şi nu doar la PSD-ul epocilor Dragnea sau Năstase) ca preşedintele partidului să fie nu doar principalul comunicator, ci şi principalul subiect despre care se face comunicarea. Cu alte cuvinte, interesul publicului pentru orice problemă legislativă, economică ori socială e ignorat, focusul făcându-se aproape exclusiv pe tribulaţiile liderului central. Desigur, se poate întâmpla ca acest lider să nu fie din tagma evident nocivă a lui Dragnea, însă această tactică de comunicare comportă un risc şi atunci când liderul e unul competent şi înzestrat cu talent de comunicare: riscul e acela ca o greşeală a preşedintelui de partid, fie ea o simplă eroare de comunicare, să coste enorm întreg partidul.

Descentralizarea însă poate atenua efectele oricărei erori, aproape oricât de grave. În primul rând, pentru că descentralizarea, capacitarea liderilor locali şi a organizaţiilor locale în a comunica, eficientizează raporturile cu propriii membri, ca şi cu cetăţenii interesaţi de actualitatea politică. Atunci când informaţia şi comunicarea vin de la cineva de aproape, nu exclusiv de la cineva pe care îl vezi doar la televizor, ele sunt mai repede şi mai personal asimilate. Mai mult, comunicarea devine prilej de dezbatere între politicieni şi cetăţeni pe temele de interes, oamenii politici locali având prilejul mult mai des să primească feed back de la cetăţeni. În ceea ce priveşte comunicarea internă într-un partid, de foarte multe ori modelul liderului comunicator exclusiv, dar care face o greşeală cu costuri politice grave, ajunge să debusoleze şi să descumpănească membrii din teritoriu - care, lipsiţi multă vreme de sarcina de a comunica în organizaţiile lor mai mici, cu cetăţenii care le sunt vecini şi prieteni, nu vor mai avea capacitatea să reia comunicarea naturală cu aceştia, copleşiţi fiind de mesajele de multe ori irelevante de la centru.

Există însă şi un centralism benefic atunci când vine vorba despre comunicarea politică. Vorbim despre existenţa unui filon central de idei, despre teme centrale şi despre o tradiţie care funcţionează ca ax central. E vorba despre doctrina care trebuie să ordoneze nu doar comunicarea, ci întreaga viaţă de partid. În absenţa unei doctrine asumate explicit şi interiorizate cu adevărat, mai cu seamă de lideri, se poate comunica orice, contradictoriu, chiar despre teme fundamentale. Poţi susţine de pildă dispariţia proprietăţii private, clamând în continuare că eşti un om politic de dreapta modern. Poţi vota în Parlamentul European sancţionarea României pentru că nu recunoaşte căsătoriile între persoane de acelaşi sex, pretinzând totuşi că eşti un bun creştin şi patriot. Poţi să plângi mereu de grija săracilor ţării, dar să perpetuezi un sistem de caste şi privilegii care adâncesc prăpastia între categorii sociale. Îţi poţi spune liberal, dar în acelaşi timp, în criza pandemică, să nu găseşti calea corectă de a comunica cu cetăţenii ca oameni liberi, ci inducând frica, creând adversităţi şi ţapi ispăşitori.

Cu alte cuvinte, doctrina îţi poate oferi un ghidaj permanent despre ceea ce se face şi ceea ce nu se face în comunicare. Cetăţenii, ca şi colegii de partid, nu pot fi păcăliţi decât cel mult pe perioade medii. Pentru un parcurs politic de durată, trebuie, ca om politic, să ştii că vei fi judecat nu doar pentru proiectele şi realizările tale, ci şi pentru fidelitatea faţă de doctrina pe care ai asumat-o public atunci când ai intrat într-un anumit partid. Cei care schimbă partidele pretinzând că doar aşa îşi pot realiza proiectele sunt judecaţi aspru, ca traseişti - pentru că cetăţenii ştiu limpede că doctrina e la fel de importantă ca proiectele. Şi că cele din urmă sunt formulate în funcţie de ideologie. Ca primar ales de patru ori, aş fi putut, într-un oraş cu resursele Aradului, să privilegiez cheltuielile sociale, subvenţiile pentru transport şi căldură ş.a.m.d. Fiind un politician de dreapta, am mizat pe investiţii, pe dezvoltare economică, ştiind că prosperitatea adusă de dezvoltare rezolvă cu adevărat problemele sociale.

Aducându-le aminte cititorilor că marii oameni politici, de la Lincoln la Take Ionescu şi Churchill, au rămas în istorie şi pentru faptele lor, şi pentru felul în care comunicau, închei cu un citat dintr-un articol mai vechi, dar încă foarte actual, al Barbu Mateescu, sociolog şi analist:

„Se vorbeşte mult despre valori, idei şi principii. Din nefericire nimeni nu le explică politicienilor la ce sunt utile. Să fim pragmatici şi să explicăm politicienilor că valorile sunt lucrurile care îi menţin în politică şi după ce gafează monstruos. Toţi oamenii şi toţi politicienii fac greşeli, mai mici sau mai mari. Problema multora este şi a fost că ei nu există prin nimic în spaţiul public cu excepţia acelui moment al gafei. Nu există o lege cu numele lor cu privire la un subiect major, de impact. Nu există un grup de oameni, o problematică, un subiect pe care ei să-l monitorizeze, despre care să vorbească, de care să dea senzaţia că îi pasă.

Se vorbeşte enorm de mult despre comunicare. În sine acest lucru nu e rău. Mă întreb însă cât de des se pune întrebarea "ce comunic? Cui mă adresez? Există o schemă ordonată de valori pe care o am în minte, astfel încât să am un profil recognoscibil şi previzibil?"

Dacă eşti politician şi nu ai răspuns la întrebările astea, trăieşti şi mori cu valul. Nimeni nu înţelege de ce te afli în politică. Eşti un zombie care aşteaptă placid sfârşitul filmului.”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite