Creşterea şi descreşterea naţiunilor

În mod normal, grupurile mari de oameni nu se pot organiza pentru a acţiona colectiv în interesul lor comun. Se întâmplă asta pentru că fiecare individ din grup nu are niciun motiv să contribuie la producerea bunului colectiv.

Ar beneficia de bunul colectiv fără să participe la producerea lui, pentru că de bunurile colective se pot folosi toţi. Aşadar, alegerea raţională este de a fi un blatist (free-rider). Dar atunci cum de guvernămintele şi cartelurile există în primul rând?

Guvernămintele există pentru că există taxarea obligatorie. Oamenii se pare că înţeleg că bunurile publice nu sunt vandabile pe piaţă şi preferă să contribuie o parte mică pentru a beneficia de mai mult de la serviciile guvernamentale.

Organizaţiile nu există pentru bunurile colective pe care le produc, ci datorită beneficiilor selective (selective incentives). Membrii contributori ai unui sindicat au beneficii din cooperare, în timp ce aceia care nu contribuie nu au niciun beneficiu.

Beneficiile selective sunt negative – pedepse, taxe, cenzuri; şi pozitive – subsidii, asigurări, publicaţii.

Eterogenitatea grupurilor este alt impediment în calea producerii bunurilor colective. Oamenii tind să coopereze mai mult când au indivizi asemănători în jurul lor.

De asemenea, beneficiile selective trebuie să fie îndeajuns de mari pentru a contrabalansa preferinţele eterogene ale oamenilor. În consecinţă, un bun antreprenor politic trebuie să găsească căi de organizare a grupurilor eterogene. Asta se face prin îndoctrinare, prin recrutare selectivă. Aceste metode produc omogenitatea necesară producerii consensului.

Considerând timpul alocat de fiecare individ pentru a studia politicile pentru a vota în totală cunoştinţă de cauză şi, deci, pentru a fi eficient şi multiplicând acest timp cu probabilitatea ca votul individului să schimbe rezultatul alegerilor duce la o raţionalitate a neparticipării la vot. Însă acest tip de informaţie este aşa interesant că individul îl va consuma chiar fără a calcula probabilitatea de a influenţa rezultatul alegerilor. Mai mult, politicieni, jurnalişti şi politologi pot avea beneficii private sub formă de status şi plăţi dacă sunt mai bine informaţi cu privire la bunurile publice. De asemenea, această informaţie poate să îi aducă deţinătorului mai mult profit pe piaţa bursieră.

Însă grupurile speciale de interese şi de lobby există pentru că nu toţi cetăţenii sunt votanţi informaţi. De aceea, informaţia şi calculul despre bunurile colective sunt şi ele bunuri colective la rândul lor.

Costurile contribuţiei sunt foarte importante. Dacă sunt costuri neglijabile, individul va coopera chiar şi fără a considera dacă beneficiile sunt mai mari. Totuşi, Mancur Olson arată că în aceste cazuri uneori bunul public este produs, alteori nu.

Grupurile privilegiate sunt grupurile mici formate din entităţi de aceeaşi mărime, de obicei grupuri oligopolistice care au calculele cost-beneficiu făcute de acasă. Cooperarea şi negocierea pentru un preţ mai mare ar aduce beneficii tuturor membrilor în egală măsură. Aşadar, costul va fi împărţit în mod egali de membrii grupului. Ar fi benefic pentru un membru şi dacă ar suporta costul de unul singur. Acesta este un caz în care bunul colectiv este produs fără beneficii selective.

Tirania minorităţii apare atunci când grupuri mici sunt mai bine organizate şi astfel dictează politici publice care afectează masele (cum este CEX din PSD). Astfel, eficienţa este redusă, iar venitul agregat este şi el redus. Dar istoria aduce şi dovezi care falsifică această ipoteză. Câteodată, grupurile care ar trebui să fie organizate nu sunt şi viceversa, uneori grupurile pe care teoria le prezice ca nefiind organizate sunt, de fapt, cel mai bine organizate.