Cum a ajuns baronul Dragnea punct de cotitură în democraţia românească

După rechizitoriul lui Liviu Dragnea, democraţia noastră merită un eufemism, aşa cum primesc statele ale căror sisteme nu se potrivesc standardelor. Rusia are o "democraţie verticală", Ungaria, una controlată. Cea românească a fost "originală", dar termenul e vag şi, ulterior, în literatura de specialitate, "electorală". Dacă alegerile nu sunt libere, iar opţiunea cetăţeanului nu este una informată, se mai aplică însă acest concept? Summary

Din rechizitoriul lui Liviu Dragnea, trimis în judecată săptămâna trecută, rezultă clar că acesta a încercat să fraudeze referendumul prin prezenţă. Iar prezenţa să o obţină prin mijloace considerate de DNA ilegale: promisiuni materiale, mobilizarea cetăţenilor la vot, monitorizarea prezenţei, sau falsificarea unor voturi. Şi asta în condiţiile în care constituţional,  alegerile/referendumurile sunt libere, iar votul e un drept, nu o obligaţie şi prin urmare, orice formă de constrângere este ilegală. Cine a interacţionat vreodată cu un partid românesc ştie că deşi legile şiu constituţia sunt aceleaşi din 1990,  indiferent de culoarea politică, toţi "şoşonarii" cum nemuritor i-a numit Aura Vasile pe activiştii de la baza partidului se îndeletnicesc, in preajma şi în ziua alegerilor, cu astfel de activităţi.

Partidele au pus la punct un sistem care permite centrului să monitorizeze dinamica prezenţei la vot, în timp real, şi mai ales să afle ce fac votanţii lor tradiţionali care sunt cunoscuţi şi înregistraţi în fiecare filială, iar dacă nu au venit la urne, să-i şi aducă în ziua votului. În sistemele britanice şi americane aceste practici sunt permise: campania electorală continuă şi în ziua votului, partidele ştiu ce alegători nu le-au venit la vot şi cum să-i mobilizeze  în timp real şi asta şi pentru că înainte de vot, în campaniile din uşă în uşă, află cu cine votează. În Marea Britanie, activiştii partidelor înregistrează ora la care alegătorii lor estimează că se vor prezenta la urne!E adevărat însă că mita electorală nu se practică, decât în ţări sărace ca România precum cele din America Latină.

În România nu s-au anunţat niciodată rezultatele alegerilor înainte de începerea lor, aşa cum s-a întâmplat în Azerbaidjan, dar pe după-amiază tendinţele sunt deja cunoscute. Există însă neprevăzutul: în 2009 Traian Băsescu l-a învins pe Micea Geoană cu câteva voturi, după ce acesta îşi anunţase victoria. O greşeală de calcul care te face să-ţi pui întrebarea: al cui sistem a fost mai bun?

În concluzie, alegerile în România au fost, începând din 1990, doar preponderent libere. Cât despre opţiuni informate nu mai are sens să vorbim într-o ţară în care jumătate din populaţie trăieşte în mediul  rural, iar riscul de sărăcie sau excluziune socială este de 46 %. Aceste date arată că mulţi românii nu pot fi cetăţeni şi nici avem dreptul să le pretindem să fie atât timp cât nevoile lor de bază nu sunt satisfăcute. Iar dacă punem la socoteală şi faptul că  majoritatea se informează de la TV care a fost capturat de grupuri de interese politico-economice, realizăm că votul raţional şi informat este încă un ideal.

Nu vreau să-l apăr pe Liviu Dragnea, aşa cum vor interpreta fanii lui Traian Băsescu acest text, ci doar să arăt realitatea. Aceste practici nu au început cu el şi acela care pretinde că e şocat e un mare ipocrit. Întrebarea este dacă se vor termina cu trimiterea lui Liviu Dragnea în judecată.

Conducătorii maşinăriilor de partid vor avea în viitor probleme să folosească aceste metode de teamă că vor fi investigaţi şi poate chiar condamnaţi. Şi aici pot exista două opţiuni posibile: fie partidele vor adapta legea la realitate, adică vor face aceste mecanisme permise, evident fără mita electorală şi falsificarea votului. Fie vom păstra idealul de democraţie prin lege şi partidele vot fi obligate să renunţe la ele.

Rechizitoriul lui Dragnea ne dă însă un indiciu  sigur pentru definirea sistemului politic. România este o partitocraţie şi dacă strada este anti-sistem, este de fapt împotriva partititocraţiei.