Cum am ajuns (iar) ministru – Memorialistică (2)

După experienţa de la Ministerul Culturii, eram decis să nu mai particip la nici o formulă guvernamentală. Doi ani de „administraţie“ mi se păreau suficienţi. Avem încă proiecte personale, pe care nu voiam să le sacrific.

Articol preluat din Dilema Veche

Decizia mea s-a fisurat totuşi în momentul în care Petre Roman, după scandalul cu „lista lui Severin“, mi-a propus să preiau portofoliul rămas liber prin plecarea „împricinatului“, pe atunci ministru de Externe. Am avut slăbiciunea să accept. De ce? Cred că dintr-un amestec de vanitate, curiozitate şi politeţe retrospectivă. Spun „politeţe retrospectivă“ cu gîndul la un episod politic, care se consumase în 1991, după căderea Guvernului Roman şi înlocuirea lui cu Guvernul Stolojan. Roman participa totuşi la negocierile privind componenţa noii echipe guvernamentale. În acest context, mi-a dat un telefon şi mi-a spus că ar susţine candidatura mea pentru Externe, în noua formulă executivă. Or eu cerusem să demisionez de la Ministerul Culturii încă înainte de „căderea“ întregii echipe şi nu aveam sub nici o formă dorinţa de a mă reangaja în vreun fel. Am refuzat, deci, încercînd totuşi să găsesc o formulă politicoasă, de refuz soft. Am spus, aşadar, că nu mai vreau să candidez pentru nici un post, dar am adăugat, prevenitor, că mi-aş putea schimba decizia dacă, vreodată, el, Petre Roman, ar mai ajunge prim-ministru. (Ceea ce – ştiam în acel moment – nu era o perspectivă plauzibilă, cum, de altfel, s-a şi dovedit.) Ei bine, cînd, la sfîrşitul lui 1997, Petre Roman mi-a propus să trec în fotoliul, vacant, al lui Adrian Severin, mi-am reamintit de convorbirea din 1991 şi am socotit că un al doilea refuz pe aceeaşi temă ar putea suna ofensator. Ştiam, de altfel, că pentru Roman, ca preşedinte al Partidului Democrat, invitarea unui nemembru într-o poziţie de o asemenea importanţă era o sursă de tensiune internă: mulţi pedişti ar fi putut spera la o soluţie „partizană“. Opţiunea pentru un outsider era, aşadar, o provocare, pe care Petre Roman a asumat-o.

Acceptul meu nu era însă nici pură politeţe, nici simplu arivism politic. În subsidiar, exista şi ispita unei experienţe la care nu visasem niciodată: să am de a face, peste noapte, cu marii conducători ai lumii, să fiu mai aproape decît puteam spera de „mecanismele“ puterii planetare, să văd şi eu cum funcţionează „sistemul“ şi cine sînt reprezentanţii lui. Era deci la mijloc şi o anumită curiozitate (juvenilă?), precum şi, cum spuneam, o (omenească?) doză de vanitate. Pe scurt, am zis „da“. Propunerea lui Petre Roman a fost acceptată, iar preşedintele Emil Constantinescu a consimţit, cordial, să o susţină.

Adaug că alegerea mea implica, în plan personal, un substanţial sacrificiu. Cu multe luni înainte de oferta ministerială a lui Petre Roman, semnasem deja un contract cu Georgetown University din Washington, care mă invitase să predau acolo un curs de un an. Era o poziţie foarte avantajoasă, şi financiar, şi academic. A trebuit, prin urmare, să abandonez această onorantă colaborare, pentru a participa la noua alcătuire executivă. Acest sacrificiu privat a fost şi argumentul pentru care m-am comportat „indisciplinat“ curînd după ce fusesem numit oficial. Traian Băsescu a demisionat din guvern, ceea ce a determinat Partidul Democrat să se retragă, solidar cu un marcant membru al lui, din toate funcţiile ministeriale. Propus de PD, ar fi fost, aşadar, de rigoare să mă retrag şi eu. N-am făcut-o, cu următorul argument: „Am refuzat un contract mai mult decît avantajos cu o mare universitate americană pentru a reacţiona pozitiv la o propunere politică. Nu-mi cereţi acum să mă înregimentez într-o frondă de partid. Nu sînt membru al Partidului Democrat, aşa că, dacă îmi spuneţi că de mîine toţi membrii partidului vor hotărî să poarte pantofi galbeni, eu nu o să îmi pun pantofi galbeni. Nu văd decît o singură soluţie: nu îmi dau eu demisia, ci mă demiteţi voi. Declaraţi că mă retrageţi din funcţie. Aşa cum m-aţi numit, aşa mă puteţi da afară! Nu voi riposta“. Pînă la urmă au acceptat reacţia mea şi am rămas în post. Dar, ca şi la Cultură, n-am rezistat mai mult de doi ani. La sfîrşitul lui 1999, am demisionat, cu aceeaşi poftă de a-mi regăsi parcursul intelectual, prea des deturnat de împrejurări exterioare şi de conjuncturi lăuntrice.

Despre ce am făcut şi ce n-am făcut în cele două mandate, asumate în decembrie 1989 şi în decembrie 1997, voi vorbi în alt capitol al retrospectivei mele. Acum însă, după ce am relatat faptele propriu-zise, voi aminti, cu titlu de amuzament, aşa cum am făcut-o şi în articolul precedent, versiunile suprarealiste ale „promovării“ mele. E vorba mai ales de două dintre ele:

1) Adrian Severin crede, se pare, pînă în ziua de azi, că demiterea sa şi instalarea mea în fotoliul ministerial din care a trebuit să plece sînt rezultatul unei maşinaţiuni laborioase, al cărei principal „agent“ am fost eu. L‑am „lucrat“ perfid, în penumbrele Puterii, animat de parvenitism, de ambiţia impură de a-i lua locul. Cum am reuşit această machiavelică performanţă e greu de înţeles, dar m-ar distra să mi se arate, în amănunt, traseul intrigilor mele.

2) Un al doilea „secret“ al promovării mele la rang de ministru ţine de biografia mea ascunsă. Am fost, în tinereţe, bursier Humboldt şi serviciile secrete ale Germaniei Federale au folosit ocazia pentru a mă racola. Aveau nevoie de un „acoperit“ în reţeaua noii Puteri din România şi, în consecinţă, au manevrat abil pentru a mă strecura tocmai la Externe! Cu alte cuvinte, am fost ministrul de Externe al ţării mele numai de faţadă. În realitate eram omul RFG-ului, agentul lor de influenţă în zona răsăriteană… Cum a zis odată cineva acuzat şi el că a fost „acoperit“: am fost atît de bine acoperit că n-am ştiut nici eu…

Pe data viitoare!

P.S. O parte din informaţiile livrate mai sus se regăsesc şi într-un interviu acordat, în Adevărul din 4 noiembrie 2011, domnilor Iulian Andrei Crăciun şi Laurenţiu Ungureanu.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro