Cum poţi trăi în România?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu e vorba despre întrebarea lui Montesqueu: ”Cum e posibil să fii persan?”, căci, în acest caz, ar fi trebuit să mă întreb cum e posibil să fii azer sau afgan. Ca român, însă, nu-mi pun astfel de întrebări. ”Cum e posibil să fii persan?” Trebuie să fii francez ca să poţi răspunde.

Starea de fapt

Cum poţi trăi în România, adică: în ce fel îţi poţi asuma statutul de cetăţean sau măcar de locuitor al acestei ţări, al propriei ţări? Simpla ridicare a întrebării irită. Dacă te întrebi cum se poate trăi în ţara ta, înseamnă că, de fapt, nu se poate trăi în ea sau că se trăieşte foarte greu. O întrebare echivalentă ar fi cum se poate trăi într-o capcană, iar răspunsul imediat ar fi: nu se poate trăi, cel mult se poate supravieţui. Ceea ce ne interesează, deci, este dimensiunea concretă a vieţii în România, fiind deja admis că locul în care trăieşti deja, în care trăieşti de când te-ai născut are, mai mult sau mai puţin, caracterul unei capcane.

Chiar de la început, unii ar putea să mă contrazică. Nu, România nu este o capcană, ci ”Grădina Maicii Domnului”, este ”leagănul civilizaţiei” etc. Cred că nu se poate răspunde unor asemenea obiecţii. De fapt, ideea capcanei nu se naşte, mai întâi, trăind în România, ci mai degrabă prin contactul cu Vestul Europei. Ea presupune conştientizarea statului periferic sau semi-periferic al României în raport cu ţările occidentale, dependenţa ei culturală, politică, economică şi militară de aceste ţări. Istoria, noutatea istoriei nu survine în România pentru că România nu este liberă să-şi facă istoria. Bineînţeles, poţi trăi în România, crezând că te afli în centrul Universului, dar astfel trăieşti în iluzie. În realitate, nu te afli în centru, ci în margine, şi există şanse foarte scăzute, de fapt nu există nici o şansă de a ieşi din margine. A trăi în margine înseamnă a trăi doar efectele istoriei, a nu conta în nici un fel în ordine istorică. Istoria e în altă parte.

Sunt, aşadar, cetăţeanul unei ţări lipsite de orice importanţă. E un fapt, cu care m-aş putea repede consola. Majoritatea ţărilor din lume nu joacă nici un rol în istoria globală, care e scrisă de un număr redus de actori. Ceea ce contează, pentru mine, este ca ţara mea să fie lăsată în pace pentru a-şi duce mai departe steagul de ţară anonimă din Estul Europei. Se întâmplă asta? Nicidecum. Lipsa ei de putere o transformă într-o victimă sigură a istoriei. Trăiesc într-o ţară pentru care viitorul e nesigur, iar prezentul inexistent (prezentul este o dimensiune a istoriei). Ca om, nu mă pot baza pe ţara mea, ea nu mă poate apăra, câtă vreme alte ţări sunt mult mai puternice decât ea şi-i influenţează politica naţională, îi schimbă cuvintele din limbă, îi impune programele de televiziune etc. Trăind în România, eu nu fac decât să suport apăsarea acestei influenţe, ca şi ridicolul de a construi, în acest context, o identitate naţională. Nu există identitate decât dacă există libertate. Or, România are un statut ontologic incert.

Plecând de la această incertitudine, îţi dai seama că nimic durabil nu poate fi construit. România nu are temelie şi, într-un anumit sens, este o ţară răsturnată, o ţară cu susul în jos. Ea nu-şi poate asuma niciodată până la capăt propria construcţie identitară pentru că ştie că această construcţie poate fi, oricând, distrusă. Ea priveşte chiar cu ironie orice construcţie, orice formă concretă şi durabilă de identitate. În România, selecţia inversă este de rigoare, aceasta fiind singura lege cu adevărat funcţională. Cei buni nu pot ajunge să conducă pentru că nu trăim într-o ţară bună. (Poate că trăim într-o ţară frumoasă, nu şi într-o ţară bună.) Acesta este motivul sărăciei generale a spiritului şi lipsei de educaţie a celor mai mulţi. În România, cu cât eşti mai bun, cu atât eşti mai singur. Un om bun se sufocă în această ţară ca-ntr-o capcană.

Un răspuns

În timpul comunismului, românii nu aveau, în general, dreptul să-şi părăsească ţara. Cei care o făceau, erau consideraţi trădători. Ei au început să plece, mai ales de la începutul anilor 2000, imediat după ce oportunitatea le-a fost oferită. Dreptul de a munci în străinătate a făcut ca, în numai câţiva ani, un număr foarte mare de români (peste 3 milioane) să alcătuiască noi comunităţi în alte state europene. Acest lucru s-a întâmplat, în ciuda faptului că, în aceeaşi perioadă, România a înregistrat o creştere economică importantă şi a reuşit, politic şi militar, să-şi asigure garanţii de o valoare fără precedent în toată istoria ei. Migraţia masivă în străinătate, care, de altfel, a contribuit esenţial la creşterea economică, arată că România este o ţară neofertantă. Cum românii nu mai pot fi nici obligaţi, nici păcăliţi să stea acasă, ei pleacă.

Totuşi, nu alegi ţările aşa cum alegi între detergenţi. La mijloc trebuie să fie şi altceva. Ceea ce se întâmplă ţine de conştientizarea raportului între cetăţean şi stat, raport care, din motive evidente, defavorizează cetăţeanul.

Cetăţeanului i se cere să respecte toate normele sociale, să le actualizeze imediat în comportamentul său. El trebuie să-şi facă datoria aici şi acum. În schimb, statul, care ar urma să ofere, la rândul său, un beneficiu actual pentru buna respectare a regulilor sociale de către cetăţean, nu face aproape niciodată acest lucru. Statul român, prin conducătorii săi, este un pachet de promisiuni. El îşi respectă contractul cu cetăţenii numai proiectiv, ceea ce înseamnă că rămâne mereu dator. Altfel spus, statul pretinde respectarea contractului fără ca el însuşi să-l respecte. Nu numai că statul nu face nici o ofertă economică satisfăcătoare cetăţenilor săi, ci îi mai şi duce de nas cu promisiuni deşarte, cerându-le în acelaşi timp să se conformeze sistemului.

Sigur, s-ar putea spune că statul suntem noi toţi; prin urmare, trebuie să luptăm împreună pentru ca acest contract, între cetăţeni şi între cetăţeni şi stat, să fie respectat. Înainte de 1989, posibilitatea luptei nu exista, aşa cum nu exista nici posibilitatea plecării din ţară, decât prin asumarea unor mari riscuri.

Astăzi, însă, există posibilitatea luptei. Aşa este, numai că întrebarea apare din nou: merită? În timp ce alţi oameni, care trăiesc pe aceeaşi planetă, îşi pot dezvolta fiinţa individuală, se pot împlini financiar şi spiritual, fără să se dea în fiecare clipă de ceasul morţii din cauză că statul nu-şi ţine promisiunile, în timp ce alţi oameni, care sunt la fel ca tine, pot să spună despre viaţa lor că are obiectivele ei, autonome în relaţia cu statul, tu trebuie să treci peste precaritatea propriei existenţe, peste statutul tău de om sărac şi dispreţuit în propria ţară, trebuie să-ţi pui în paranteză obiectivele propriei vieţi (de a avea o familie şi copii, de a te realiza profesional şi moral, de a crea etc.), să renunţi la dorinţa firească de împlinire individuală, pentru a intra într-o luptă socială care, de fapt, te ucide.

Astfel, nu-ţi mai trăieşti viaţa, ci trăieşti lupta pentru dreptul la viaţă. Nu viaţa ta mai este importantă, nu reuşita fiinţei tale, ci – în cel mai bun caz - lupta pentru crearea unui cadru de normalitate. Nu cu tine însuţi ai de luptat, ci cu monştrii sociali care te secătuiesc de puteri.

Ştim însă că fiecare o viaţă trăieşte, care viaţă este lucrul cel mai important. Este corect, este oportun să speri 10, 20, 30 de ani că lucrurile se vor îndrepta, că situaţia se va schimba în bine, că statul va decide în sfârşit să-şi respecte contractul şi să asigure un trai decent? Răspunsul este simplu: - Nu. Există, deci, o justificare morală a deciziei individuale de a părăsi ţara sau a dezangajării civice a celor care, din diverse motive, continuă să trăiască în România.

Decepţia nu vizează, în primul rând, un partid politic sau altul. Ea nu este o decepţie faţă de actuala putere, incapabilă să ofere soluţie de ieşire, sau faţă de actuala opoziţie, lipsită de forţa alternativei. Este o decepţie faţă de România, ca sistem de organizare socială, ca spaţiu istoric în interiorul căruia cineva îşi trăieşte viaţa. Slaba participare civică şi numărul mare de români care au plecat în străinătate o arată din plin: căci, ce rost are să te baţi pentru o ţară care, în luptă cu altele, pierde mereu? Este ţara ta? Dar cine sunt eu în această ţară? Are cineva grijă de eul meu?

Ar mai trebui să adaug un lucru. Plecând într-o altă societate, oferta care ţi se face nu este niciodată echivalentă cu aceea care li se face băştinaşilor. Ca estic, astăzi nu te mai poţi bucura nici măcar de statutul special de refugiat politic. Plecând, aşadar, trebuie să-ţi asumi că vei lupta, şi acolo, pentru drepturile tale. Nu faci, prin urmare, decât să preferi o luptă alteia.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite