Cum au revoluţionat protestele #Colectiv scena politică şi de ce se sting ele

Era inevitabil ca protestele #Colectiv să se stingă progresiv. Din trei raţiuni: a. Ȋn primul rând pentru că un întreg sistem de responsabilitate (e un eufemism) a început să se teamă de posibilitatea ca Rusia să manipuleze “strada”, inventând în sfârşit un discurs radical şi în România.

Această preocupare, care a fost reală, sugerează faptul că jocul umbrelor din ultimele zile a fost mai viu şi mai complicat decât ne putem imagina, fiind greu de ghicit unde se ascundea de fapt “răul” şi unde “binele”. Trebuie totuşi observat că majoritatea participanţilor iniţiali (şi organici) la proteste reprezentau o elită autentică, care a fost imposibil de manipulat în direcţia oricărui maidan;

b. Marile mişcări “morale” se estompeaza legic când ajung în faza liderilor. Şi asta pentru că, spre deosebire de “masa curată”, liderii au nevoie de o notorietate anterioară. Iar notorietatea ascunde mereu culpe reale sau (mai ales!) fictive: cutare a fost “băsist”, cutare a luat bani de la stat, cutare e protestatar de profesie – oamenii sunt imediat maculabili de interesele divergente ale grupurilor de putere;

c. O mare mişcare de stradă nu poate fi hranită cu obiective neclare şi pletorice. Are nevoie de ţinte puţine şi evidente. După căderea tripletei Ponta-Oprea-Piedone, aceste ţinte nu au mai putut fi definite. S-a văzut aici, din păcate, lipsa de coeziune şi de exerciţiu real a societăţii civile din România. Dacă liderii ONG se aşezau la masă şi fixau împreună două obiective pure şi dure, revolta continua şi clasa politică ar fi fost obligată să le îndeplinească. Altfel, confuzia a demobilizat.

Ȋn aceste condiţii şi în contextul răcirii vremii, protestele se sting inevitabil – vor reuşi să se reaprindă numai în cazul unei alegeri catastrofale de premier (improbabilă) asociată cu o deja anunţată vară indiană. E esenţial să decelăm însă cu ce rămânem în urma lor.

1. Reformele politice majore se vor accelera (inclusiv în chestiunea imunităţilor şi integrităţii)

Ideea că “toţi politicienii sunt corupţi şi vor integrităţi” este, în mod surprinzator, greşită. Există în clasa politică oameni care, chiar şi din cel mai egoist interes, sprijină transparenţa şi lupta anti-corupţie: ei nu au dosare, şefii lor au; accesul lor rapid la putere depinde de viteza cu care dinozaurii omnipotenţi eliberează funcţiile. Ȋn acest moment, această grupare (minoritate?) reformistă are legitimitatea de a deveni mult mai agresivă în Parlament, în timp ce conservatorii pasionaţi de privilegii vor deveni mult mai conspiraţi şi discreţi.  

2. Lupta anti-corupţie se va extinde şi se va acutiza

“Corupţia ucide” nu e doar un slogan, ci un program de acţiune. Până vinerea trecută efectele corupţiei erau mai uşor de metabolizat: irosire de fonduri publice, instabilitate, inegalitate. Din clipa în care vorbim însă despre crimă colectivă, avem deja o urgenţă naţională şi nimeni nu va mai putea sta în calea DNA.

3. Deschiderea marilor partide către tineri

Oricât de antipatice ar parea, partidele reprezintă totuşi instrumentul cel mai eficient pentru modernizare naţională – cu condiţia de a fi controlate de reformişti. Revoluţia #Colectiv va obliga marile partide (PNL şi PSD) să îşi grăbească procesul de înnoire dacă vor să îşi păstreze influenţa. PNL este, din acest punct de vedere, cu un pas înainte, având avantajul numit Iohannis (care implică un profil inovator de politician) şi fiind mai activ pe tema măsurilor de integritate. PSD, pe de altă parte, este sufocat de criza liderilor penali (Dragnea, Ponta, Ghiţă, Neacşu) şi înţelege – probabil la presiunile lui Dâncu – că trebuie să inventeze figuri noi. Schimbările de mentalitate şi garda vor putea fi măsurate prin intermediul listelor pentru alegerile locale.

4. Apariţia unui nou partid

Nevoia socială pentru un nou partid este evidentă. Ȋntrebarea este dacă toate nucleele activate în aceste zile vor reuşi să se coaguleze într-o singură direcţie sau se vor pulveriza în febra hiperpartidistă din anii 90. E aproape imposibil să vedem un lider nou ivit din spuma protestelor recente; e mult mai probabil ca un lider cu minimă experienţă politică – totuşi considerat “curat” şi “anti-sistem”– să fie ales ca simbol al înnoirii yuppie. Iar acesta poate fi Nicuşor Dan. Cu cât partidele mari vor amâna primenirea listelor pentru locale, cu atât Nicuşor îşi poate extinde mişcarea la nivel naţional.

5. Coagularea unui instrument de presiune regulată asupra clasei politice

Până în acest moment, pulsiunile politicienilor old-school de a-şi consolida prin legi imunităţile sau controlul asupra Justiţiei au fost blocate de media şi de partenerii occidentali. Presa şi ambasadele au reuşit să anuleze momente de tip “marţea neagră”; ele nu pot însă şi impune o agendă reformistă care implică, de exemplu, îngustarea imunităţii parlamentare sau demisii la nivel înalt în cazul începerii urmăririi penale (situaţia lui Ponta). Cu 30.000 de oameni în stradă, însă, orice e posibil – a fost nevoie de o singură seară pentru ca premierul să facă un gest amânat de luni de zile. Pentru a schimba masiv regulile jocului şi clasa politică avem nevoie presantă de un mecanism civic care să activeze în momente decisive “presiunea străzii” – indignarea şi revolta. Dacă o uniune de ONG-uri va reuşi să coaguleze centrii nervoşi ai societăţii civile până la punctul protestului de mase, politicienii de şcoala veche şi temele lor reacţionare vor pierde orice bătălie decisivă.