De-aş mai duce-o pân’ la toamnă

Motto: “Da' m-am jurat că n-oi mai be', leliţă Ioană, Da' io nu mă pot ţâne, leliţă Ioană.” Ioana Radu - Leliţă Ioană (De-aş mai duce-o pân' la toamnă)

M-am surprins azi-dimineaţă când mă spălam pe dinţi bolborosind (ziceţi bogdaproste că nu eraţi prin preajmă) “De-aş mai duce-o pân' la toamnă, leliţă Ioană, Să mă duc din cramă-n cramă, leliţă Ioană, …”.  Sunt exemplificarea perfectă a cuvântului “afon”, aşa că nu vă închipuiţi că aş aduce nici pe departe cu Ioana Radu, ci mai degrabă că subconştientul îmi joacă feste la ceea ce asist zilnic că se întâmplă pe scena politică.

Uitându-mă atent către ceea ce se petrece în USL, nu ştiu de ce, am senzaţia că privesc la paranghelia unor cheflii adunaţi în jurul bodegii, imediat după culegerea recoltei de struguri. Tulburelul este liantul care parcă le-a dezlegat limbile şi îi face să creadă că sunt tovarăşi în viaţa reală, deşi sunt doar parteneri ocazionali de pahar.

Din cheful încins, se mai simte câte unul obligat (de ce oare?) să iasă în uşa bodegii, asigurându-ne că este treaz, doar pentru a se da în stambă cu ce ne mai pregătesc petrecăreţii din interior. Turmentaţi, mai veseli sau mofluzi, îşi pun din când în când paharul de-o parte şi ne grăiesc marţial câte-o înţelepciune de adâncă inspiraţie bahică: ba că măresc cota unică, ba că scad TVA-ul sau CAS-ul, ba că ne impozitează piscina, ba ne înjură de mamă când ne spun că suntem o ţară debilă. Mai încearcă tata socru şi bunica să-i tempereze, dar sângele tânăr, năvalnic şi smintit ‘geaba promite că “n-ar mai be’, da’ tot nu se poate ţâne”.

Pereţii sunt subţiri, aşa că hărmălaia din cârciumă arată fără tăgadă că oamenii chiar se simt bine, iar pentru că vorba ‘ceea, “cheful fără lăutari parcă n-are haz destul”, şi-au tocmit nişte gurişti să le cânte la ureche odele care îi ung la suflet. N-au chemat doar o formaţie renumită, gusturile nu le coincid întru totul, ci fiecare grup de petrecăreţi şi-a tocmit-o pe-a lui, taraful lui Ghiţă şi big band-ul lui Felix. Cheful e spart din când în când de câte-o dedicaţie, de la Naşu’ mare către Ponta ăl mic, sau viceversa. Să nu vă închipuiţi că maneliştii cântă gratis, orice dedicaţie este plătită pe loc în sistem fără număr, fără număr, ba cu câte-o lege cu dedicaţie (doar răii ăia de la Curtea Constituţională le-o mai dijmuiesc), ba cu câte-o ICA gratis, că doar nu dau de la ei.

Aflaţi în stare avansată de ebrietate, dimineaţa după chef, se urcă mahmuri la volan şi vor să ne conducă. Poate ăsta este motivul pentru care le umblă mintea să modifice Codul Rutier încât să poată şi legal să conducă băuţi. Norocul este că beţivii uită repede şi au lăsat-o baltă, cum au lăsat şi modificarea Constituţiei, şi regionalizarea, şi autostrăzile, şi revigorarea economiei. Ar fi mare păcat să le strice cineva distracţia pomenindu-le în plin bairam de zeama de varză acră.

Stai şi te miri cum este posibil ca băutura să le fi luat minţile într-un asemenea hal. Tulburelul este însă o băutură periculoasă când atinge 70 de grade sau procente, tot un drac, care însă nu-i mai satură, pentru că acum vor să bea deja alcool pur.

Cheful a început acum vreun an şi jumătate când planificaseră să-l ţină vreo patru, dar ca în orice beţie, după faza euforică de pupat pe gură, urmează încăierarea. Chiar dacă unul dintre petrecăreţi tot speră “s-o mai ducă pân’ la toamnă” când sunt alegerile, simte cum îl cuprinde frisonul că ceilalţi cheflii au scos deja brişca pe masă.

Vacarmul e atât de mare încât să vrei să te faci că nu-I auzi sau că nu-ţi pasă, nu te lasă ei în pace şi dacă treci pe trotuarul celălalt. Plini de arţag cu cine îndrăzneşte să-i critice, singura consolare care îţi mai rămâne ca simplu cetăţean este să asişti cum câte unul care a gâlgâit mai lacom, este adunat de prin şanţuri de către DNA. Când procurorii îi scotocesc prin buzunare, afli surprins că au băut de câteva milioane, ba din evaziunea cu pui şi ficăţei, ba că au băgat mâna până la cot la Hidroelectrica şi abia cum înţelegi de ce plăteşti curentul scump, ca să aibă ei ce be’.

Consolarea există, deşi e una cam amară: petrecerea e pe sfârşite. Cât de curând o să înceapă să arunce cu farfuriile şi paharele unii în alţii, ba este posibil să spargă sticle ca să aibă şi cu ce să se taie la beregată. Doar noi privitorii, sătui de panaramă, ne uităm în jur plini de speranţă să găsim pe cineva treaz. Trebuie să apară pentru că ăştia sigur “n-or mai duce-o pân’ la toamnă”.

P.S. Pentru o bună intrare în atmosferă, vă recomand să recitiţi articolul având drept fundal sonor minunata interpretare a Ioanei Radu, pe care o puteţi asculta mai jos.