De ce sunt bulgarii altfel?

Boiko Borisov a fost aproape 4 ani de zile primarul Sofiei, după care, în urma alegerilor parlamentare, a ajuns prim-ministrul Bulgariei, în iulie 2009. A fost un premier care părea să se bucure de o temeinică stabilitate politică până în februarie 2013,

când bulgarii au ieşit în stradă să protesteze cu vehemenţă împotriva creşterii costului energiei electrice, corupţiei, nivelului scăzut de trai. După câteva zile de proteste neîntrerupte, Guvernul Borisov şi-a prezentat demisia.

Vineri, 14 iunie 2013, Parlamentul bulgar a anunţat că l-a numit pe Delyan Peevski, un personaj politic extrem de controversat (nu numai ca mogul media, cum a apărut în presa românească) în fruntea serviciilor secrete. În aceeaşi zi, la numai după câteva ore de când numirea a devenit publică, ignorând ploaia torenţială, peste 10.000 de oameni au ieşit în stradă la Sofia, şi alte mii în multe alte oraşe, pentru a protesta cu vehemenţă împotriva unei decizii ce a stârnit reacţii severe până şi din partea unor membri marcanţi ai corpului diplomatic acreditat în Bulgaria. În pofida sprijinului total acordat în continuare de premierul socialist Plamen Oresarski şi de liderul socialiştilor europeni, Serghei Stanişev (bunul prieten şi camarad al premierului Victor Ponta), în faţa unei crize politice care ar fi dus inevitabil la aruncarea în aer a guvernului, Delyan Peevski a fost obligat sâmbătă să renunţe la nominalizare.

De-a lungul anilor, am încercat o constantă şi perversă satisfacţie în a ne uita peste Dunăre şi a vorbi despre vecinii noştri cu o superioritate care nu lăsa loc nici celei mai palide îndoieli: ”Suntem mult peste ei”. Timpul a curs; lucrurile au evoluat (chiar şi înainte de '89) într-o direcţie în care raportul variilor performanţe nu mai era de mult în favoarea noastră, dar ne-am complăcut în convingerea că...”avem şi noi faliţii noştri”. Toate eşecurile noastre din ultima vreme, în procesul integrării în diversele structuri europene, nu au decât o singură cauză: bulgarii! Care este adevărul este un subiect pe care nu-mi propun să-l tratez acum.

De-a lungul anilor, am încercat o constantă şi perversă satisfacţie în a ne uita peste Dunăre şi a vorbi despre vecinii noştri cu o superioritate care nu lăsa loc nici celei mai palide îndoieli: ”Suntem mult peste ei”.

Aş vrea însă să ajung să înţeleg ce am pierdut noi, ”românii”, pe parcursul anilor scurşi din decembrie '89, când, uimiţi parcă de victoria forţei pe care am dovedit-o când am ieşit toţi în stradă, ne-am câştigat şi am exersat îndelung dreptul la libertate, la democraţie, la ceea ce, cei mai mulţi, abia învăţau că înseamnă ”statul de drept”. Îmi amintesc cu o imensă nostalgie de marile demonstraţii în care mii de oameni spuneau un ”NU” răspicat în stradă; îmi amintesc de o stare de spirit în care capacitatea oamenilor de a-şi apăra interesele majore le conferea o verticalitate şi o forţă care nu putea fi ignorată. Comemorăm astăzi victimele mineriadei din 13-15 iunie, dar mai dureros decât orice – cu o adâncă plecăciune memoriei celor care au murit atunci – este sentimentului vidului sufletesc în care ne afundăm ireversibil. Ultima manifestaţie notabilă numeric, ”Pţa. Univeristăţii – 2012”, s-a dovedit o imensă fraudă, o grosolană manipulare pusă la cale de liderii USL. În rest, linişte de moarte.

Aş vrea ca nimeni să nu-şi închipuie că rostul rândurilor mele este să ajung să mă întreb: ”De ce nu ies azi românii în stradă împotriva USL?”. Ar fi prea simplu; ar fi o cheie minoră în care aş duce discuţia. Nu, întrebarea pe care mi-o pun este: ”De ce nu mai ies românii în stradă ori de câte ori sunt martorii felului în care lucrurile merg prost, când drepturile le sunt încălcate, când fărădelegea domneşte nestingherită de nimeni?”. Mă mai întreb: ”Cine ne imaginăm că poate să facă un pic de ordine şi dreptate în vieţile noastre dacă nu noi?”.

Şi până la urmă, văzând că la ei se poate, nu am cum să nu mă întreb:

”De ce sunt, Doamne, bulgarii altfel?”