De ce-mi vând votul: Roşii Spania culese de români - 7,90 lei Kg

În Piaţa Obor FOTO Radu Bogdan Stoica

În Piaţa din Obor, pe tarabă aşezate frumos, stau roşiile în aşteptarea cumpărătorului. Vînzătorul ingenios îşi instalează şi reclama prin care vrea să ademenească cumpărătorul. Pe hîrtia-reclamă stă scris frumos cu un marker negru esenţa situaţiei economice, sociale şi politice în care ne aflăm astăzi: Roşii Spania culese de Români: 7,90 lei Kg.

Avem de dat nişte explicaţii? Nu cred. Este realitatea unei Românii devastate de sărăcie şi transformată într-o piaţă de desfacere şi o pepinieră de „negri albi” pentru plantaţiile “lumii civilizate”. Este o ţară în care săracii, ăia tot mai mulţi, nu-şi mai au locul şi rostul. Săracii, cei care duc greul acestei ţări, sînt astăzi diabolizaţi pentru că, vezi doamne, nu ştiu să aleagă „binele” şi aleg „răul”. 

Falnicele noastre elite economice, culturale şi politice le reproşează cu dispreţ: săracilor le datorăm înapoierea şi sărăcia. „Plebea” ar fi bună, din punctul lor de vedere, doar dacă ar munci supusă şi ar vota „cum trebuie” pentru a le legitima poziţia lor socială pe care o consideră „naturală”. Iar alături de această clasă imensă, cea care construieşte realitatea profundă şi solidă a acestei ţări, mai stă un grup social care devine tot mai insuportabil pentru elita noastră „eficientă”, „de piaţă” şi „naturală”: bătrînii. Nu există loc şi respect pentru ei în această ţară. În perioada alegerilor asta se simte tot mai mult. Iar pe canalele mainstream se aud tot mai des voci răspicate: oare nu ar trebui să introducem un vot cenzitar, oare nu ar trebui să punem limite de vîrstă pentru votanţii bătrîni, oare nu ar trebui să limităm dreptul la vot celor „asistaţi sociali”? Roşii Spania culese de Români: 7,90 lei Kg. Asta ar trebui să fie imaginea campaniei electorale pentru că prinde esenţa realităţii în care trăim.

Un mic număr de cetăţeni, unii mai vocali, alţii mai puţin vocali, au propus un boicot al votului (sau alţii votul în alb). Şi nori negri s-au abătut asupra lor. Aprigii ostaşi ai puterii, care stau de veghe la bunul mers al lucrurilor, au sărit să-i ponegrească: fac jocurile PSD sau, şi mai rău, fac jocurile Rusiei. Cei care au propus acest tip de protest democratic, în susţinerea democraţiei, au adus suficient de multe argumente solide, însă insuficiente pentru a potoli isteria celor care au simţit nevoia să apere „sfintele alegeri”, marele cîştig al „democraţiei neoliberale”. 

Din punctul meu de vedere, importanţa acestui gest de protest minim este unul legat în primul rînd de schimbarea veşnicei paradigme banale româneşti. România a produs la capitolul reflecţie politică o singură întrebare esenţială: „Eu cu cine votez?”. De peste 100 de ani, repetăm ca cetăţeanul turmentat această întrebare, trimiţînd spre un răspuns fatalist. De data aceasta, ei au reuşit să modifice cît de cît agenda publică şi, mai ales, paradigma în care ne zbatem de atâta timp: Cum facem să schimbam mecanismul alegerilor care mimează democraţia? Cum facem să aducem în dezbaterea publică problemele majore cu care se confruntă România şi Europa? Cum facem să fim reprezentaţi şi să putem influenţa reprezentatul nostru ales? Şi nu o discuţie între experţi plătiţi de cei ce vor răspunsuri contrafăcute. Tendinţa tehnocratizării politicii europene este una din cele mai anti-democratice tendinţe actuale printr-un amplu proces de depolitizare a politicului. Dar asta e o altă discuţie. Acest tip de protest mi se pare semnificativ cel puţin pentru aceste minime rezultate.

De ce a reacţionat pretinsa noastră elită aşa de violent la o propunere atît de minimală şi nevinovată? Elita şi experţii noştri sînt ultimii care vor să se schimbe ceva. Ei au nevoie de voturile noastre doar pentru a legitima o falsă democraţie şi mai ales de a se legitima în poziţia lor socială de putere şi acces la resurse. Doar asta-i doare şi interesează.

Dar asta este partea „nevinovată” a problemei. Cine-i deranjează însă cel mai mult şi mai mult nu sînt aceşti „protestatari cool” din Piaţa Universităţii (Bucureşti) sau Matei Corvin (Cluj), ci  „prostimea care votează greşit” şi „care-şi vinde votul”. Un vot care, nu-i aşa, nu are cum să fie „egal” cu al „alegătorului bun”.

Dar care-i esenţa „votului vîndut“? Cetăţeanul simplu, amărît, cel pe care elita noastră îl dispreţuieşte din toţi rărunchii, îşi vinde votul pentru simplul motiv că el vede în acest gest singurul cîştig din „falsa democraţie neoliberală”. Da, acesta este singurul lui cîştig, singura lui formă de „negociere” cu o Putere cu care nu are nici o conexiune şi care nu-l reprezintă. Singura dată cînd se întîlneşte omul nostru simplu cu Puterea este atunci cînd îşi vinde votul. Dar Puterea şi atunci este suficient de dispreţuitoare şi prudentă pentru a-şi trimite intermediarii.

Ce mai înseamnă „votul vîndut“? 

Asta înseamnă indirect un lucru care doare şi mai mult. Mesajul e simplu: noi facem la bază ceea ce toată lumea „bună” face la vîrf. Oare cum se explică că peste 80% din „marii oameni de afacere” ai României şi-au făcut averile doar în tandem cu Statul şi cu politicul? Oare cum se explică că marii predicatori ai „statului minimal” şi ai „sfintei pieţe şi proprietăţi” sînt angajaţi cu 3 norme la Stat? Oare cum se explică că marile corporaţii sînt comanditarii unor legi care ne impune „flexibilitatea muncii”, ca trec legi prin Parlament în avantajul lor şi în detrimentul marii părţi a populaţiei? Oare cum se face că Statul a început să ofere legi şi protecţie mai multă marilor companii, damnîndu-şi şi transformându-şi în acelaşi timp, proprii cetăţeni în „noii duşmani”? Şi oare acest mecanism este pur românesc sau totul a devenit o practică globală pe care am împrumutat-o şi adaptat-o la „specificul” locului? Vedeţi ce face ambasada SUA cu al sau aparat de lobby, vedeţi ce fac marile firme de lobby de la Bruxelles. Ah e un „furt legal”? Dar oare nu „furtul legal” a devenit cu mult mai periculos decît furtul arhaic şi demodat al baronilor locali, ca să nu mai zic de cel pe care-l face simplul cetăţean. Noi facem la scară mică, ilegal, neprofesionist ceea ce se face la scară mare legal şi profesionist la nişte proporţii greu de măsurat. Altfel spus: „democraţia vostră” neoliberală nu este decît un monopol al Puterii şi resurselor la care simplul cetăţean nu mai are acces.

Ne vorbiţi de libertate? Ne vorbiţi despre libertatea de a vota pe cei care zi de zi produc mecanisme prin care ne îngrădesc tot mai mult accesul la drepturile fundamentale scrise în carta ONU despre care azi ne facem că am uitat? Dreptul la educaţie, la sănătate, la muncă etc? Despre ce libertate vorbim cînd singura libertate a omului simplu a devenit „vînzarea votului”. Aici am ajuns. Vindem singurul lucru care ne-a mai rămas: votul.

Dacă am vrea zilele astea să facem un gest de solidaritate cu oamenii simpli, cu marea parte a populaţiei, cu cei care nu-şi pot vinde şi produce propriile roşii, ci vînd şi culeg „roşii din/în Spania”, poate ar trebui nu să ieşim să votăm în alb ca în povestea lui Saramago. Poate ar trebui să facem un gest mai radical: să ieşim toţi să ne vindem votul. Şi nu pentru că credem în mitul „pieţei libere”, ci pentru că doar aşa am putea arăta direct crunta realitate în care am ajuns.

O România împărţită radical în două: marea parte a ţării căreia nu i-a mai rămas de vîndut decît votul şi o mică „elită naturală” ruptă de cetăţeni, dar care-şi permite să cumpere mai totul. Este singura „raţiune democratică” care mai funcţionează. Poate aşa am putea arăta că „împăratul e gol” şi că e timpul să regîndim politicul, relaţiile de putere şi de reprezentare. Poate aşa am putea pune la îndoială situaţia aberantă în care am ajuns.

Poate aşa, printr-un gest dus la absurd, am putea striga disperaţi: aceasta nu e democraţia noastră, nu vrem să mai legitimăm un mecanism care produce în esenţă o antidemocraţie. Poate printr-o situaţie dusă la extremă am putea să cădem de acord că e timpul să căutam şi variante alternative.