De ce e ultima dată când minerii pot ameninţa că vin la Bucureşti

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mineriada din 1990
Mineriada din 1990

Minerii au venit de cinci ori la Bucureşti şi, de fiecare data, au răspuns unor ordine politice: au acceptat să devină armată de manevră. Au încuviinţat să joace într-o piesă care le-a compromis trecutul eroic.

„În zilele de luni 1, marţi 2 şi miercuri 3, 30.000 de mineri au stat flămânzi şi în picioare, zi şi noapte. Abia miercuri s-a hotărât Nicolae Ceauşescu să vină. Şi dacă nu venea nici miercuri, stăteam şi joi şi mai departe”, îi scrie unul dintre minerii grevişti din Petroşani, pe 10 septembrie 1977, lui Noel Bernard, şeful Departamentului românesc al Europei Libere.

Apoi, pe 4 august, Valea Jiului a fost declarată „zonă închisă”, a fost trimisă armata, Securitatea a început reprimările şi a fost deschisă o anchetă, în urma căreia câteva sute de mineri au fost trimişi în alte zone miniere, 50 au ajuns la psihiatrie, 15 au fost condamnaţi la închisoare şi mulţi alţii ar fi fost trimişi chiar la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Pe 3 august 1977, între 35.000 şi 90.000 de mineri l-au primit pe Ceauşescu la Lupeni, nervoşi că li s-a mărit ziua de lucru de la şase la opt ore, supăraţi că a crescut vârsta de pensionare de la 50 la 52 de ani şi că cei pensionaţi pentru invaliditate nu pot să cumuleze pensia cu salariul, enervaţi că mâncarea era tot mai puţină şi tot mai greu de procurat. Minerii l-au huiduit atunci pe Ceauşescu şi l-au pus la punct pentru prima dată în public. Efectele au fost crâncene pentru majoritatea celor care s-au revoltat.

A fost prima grevă serioasă din epocă şi chiar dacă revendicările erau doar sindicale, ele continuau cumva mişcarea lui Goma, care începe cu scrisoarea de adeziune la Charta ’77 din Cehoslovacia, urmată de alte scrisori, declaraţii şi apeluri în care condamnă regimul Ceauşescu. Au fost şi mineri din Valea Jiului care au semnat alături de dizident. După greva din 1977, minerii curajoşi, justiţiari, care moşteniseră meseria din familie au fost mutaţi, urmăriţi şi hărţuiţi de Securitate. Dacă în anii 90 în fruntea celor din Valea Jiului ar fi fost lideri crescuţi în spiritul dreptăţii şi opoziţiei faţă de putere, poate că ruşinoasele mineriade n-ar mai fi avut loc.

Între timp, în Valea Jiului, cărbunii au devenit prea scumpi şi, probabil, e pentru ultima data când minerii din Valea Jiului mai pot ameninţa că vin la Bucureşti. Acum sunt deranjaţi că le-au întârziat salariile. La fel ca în alte dăţi, sunt încurajaţi de politicieni, care vor să profite de eventuale dezordini. Între ei, oameni de la AUR şi de la PSD. Premierul Florin Cîţu le-a spus minerilor că, spre deosebire de ei, care anul trecut şi-au primit banii în fiecare lună, 1,4 milioane de români au intrat în şomaj tehnic. 

Minerii au venit de cinci ori la Bucureşti şi, de fiecare dată, au răspuns unor ordine politice: au acceptat să devină armată de manevră, să se războiască în capitală cu studenţii şi profesorii lor; au fost de acord să bată femei şi tineri în piaţa publică; au venit în 1991 să dea o mână de ajutor pentru demolarea guvernului condus de Petre Roman. Pe scurt, au încuviinţat să joace într-o piesă care le-a compromis trecutul eroic.

Minerii din Valea Jiului au o tradiţie de aproape 100 de ani de greve, negocieri, răzbunări ale puterii, violenţe de toate felurile. În 1929, la Lupeni, după ce societatea a denunţat contractul colectiv de muncă, pe fondul mizeriei şi sărăciei în care trăiau, minerii au declanşat cea mai dramatică grevă. Guvernul a apelat la armată, 200 de mineri au căzut sub rafalele puştilor, dintre care circa 30 au murit pe loc. Panait Istrati a scris despre viaţa cumplită a minerilor din Valea Jiului şi despre „paturile comune”, pe care le ocupau, pe rând, cei care ieşeau din schimb, fiindcă nu erau destule locuinţe şi traiul în comun făcea parte din viaţa lipsită de speranţă a oamenilor.

Acum, România nu prea mai are nevoie de cărbunii şi de minerii din Valea Jiului, dar guvernul nu ştie cum să joace această carte tristă, cu toate că în documente apare clar termenul de 2030, când se vor închide toate minele de aici.

Din cei 90.000 de mineri care lucrau în Valea Jiului în 1977, mai sunt 4.000. Guvernul răspunde de ei doar indirect, fiindcă are în subordine Societatea Comercială Complexul Energetic Hunedoara S.A., unde sunt angajaţi aceştia. Datoriile întreprinderii sunt de aproae 60 de milioane de euro, cu toate că statul i-a oferit subvenţii periodice, încălcând regulile UE. Ultima infuzie de capital a fost de 57 de milioane de euro, anul trecut, faţă de pierderea de 43 de milioane de euro înregistrată. Statul nu a fost nici în acest caz un bun administrator. Huila extrasă anul trecut din Valea Jiului a contribuit la producţia totală de energie a ţării cu puţin peste 1%.

Există o Strategie, finanţată de Comisia Europeană şi pregătită anul trecut de PriceWaterhouseCoopers, pe care guvernul o ţine deocamdată la naftalină. Documentul propune soluţii alternative, mai ales turismul montan şi rural, plus exploatarea resurselor de curaţ de lângă Uricani, unde se află cel mai mare depozit din Europa şi cel de-al treilea ca mărime din lume. Totul e însă foarte complicat în acest peisaj monoindustrial, în care deşi impozitele locale sunt mici, investitorii nu se grăbesc să vină, fiindcă sunt puţini oameni calificaţi, fiindcă drumurile n-au fost reparate demult, iar calea ferată, deşi e bine dezvoltată şi leagă întreaga regiune, a fost lăsată să se degradeze în ultimii 30 de ani.

Valea Jiului are, aşadar, nevoie de o nouă direcţie, iar minerii de o altă perspectivă. 

Sabina Fati - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite