De ce a eşuat moţiunea de cenzură

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Rareori scriu despre politica românească - consider că dinamica politică internă nu respectă decât tangenţial regulile de funcţionare ale democraţiilor consacrate. Practicile politice consolidate în timp în România nu au întărit instituţiile, ci le-au delegitimat în mod continuu. Nu trebuie să dovedeşti mari subtilităţi intelectuale pentru a înţelege politica autohtonă - totul este, într-o oarecare măsură, previzibil.

Episodul recent al moţiunii de cenzură merită însă câteva consideraţii.

Moţiunea de cenzură este un mecanism tactic, în cadrul marii strategii care opune puterea opoziţiei. Astfel, neîntrebuinţarea acestui mecanism face ca strategia să nu poată fi conturată, în timp ce întrebuinţarea sa repetată duce la anihilarea oricărei strategii. Cu alte cuvinte, moţiunea de cenzură trebuie utilizată cu multă grijă: nici prea des, nici foarte rar.

Cel mai bun moment al unei moţiuni de cenzură este apariţia unui clivaj, inexistent în momentul alegerilor parlamentare, care poate schimba majoritatea parlamentară. Toate moţiunile reuşite au fost construite pe acest mecanism - a se vedea moţiunea din 2012 împotriva guvernului Ungureanu sau moţiunea împotriva guvernului Rajoy în Spania pe data de 1 iunie 2018.

A existat în România un asemenea moment? Categoric, răspunsul este afirmativ. Condamnarea lui Liviu Dragnea a generat o radicalizare a PSD şi, implicit, a opoziţiei. La ce serveşte această radicalizare a opiniilor dacă majoritatea şi opoziţia rămân cu acelaşi număr de membri în Parlament?

Pentru a fi de succes, o moţiune de cenzură se bazează pe abandonul unor membri ai majorităţii parlamentare atunci când li se oferă o alternativă credibilă. Acest transfer de încredere se obţine numai prin negocieri politice. Au existat negocieri înainte de moţiunea de cenzură? Răspunsul este mai degrabă negativ: pentru a exista negocieri de succes, trebuie să existe la final concesii celor dispuşi să îşi părăsească partidul pe care îl reprezintă în Parlament. Acesta este elementul care a înclinat în favoarea unui eşec al moţiunii: lipsa concesiilor. Există concesii care pot fi negociate, altele care nu pot fi negociate. Un aspect este clar: nu s-a făcut nicio concesie - moţiunea nu a fost votată în Parlament.

Condamnarea lui Liviu Dragnea a generat o radicalizare a PSD şi, implicit, a opoziţiei.

Este nevoie ca la o moţiune de cenzură partidele din opoziţie să fie unite sau pot avea negocieri pentru formarea unui nou guvern abia după ce moţiunea trece? Exemplele concrete ne arată că trebuie să existe, înainte de depunerea oficială a moţiunii, o coordonare între partidele care vor să formeze o nouă majoritate. Fiecare partid trebuie să aibă sarcini foarte concrete: câţi parlamentari pot fi convinşi, cât se poate accepta şi cât se poate ceda în discuţiile cu majoritatea parlamentară. O astfel de coordonare nu a existat: PNL şi USR au acţionat pe cont propriu, având un „pact de neagresiune“ nescris care a funcţionat, deşi imperfect. Nu a existat nicio propunere pentru un eventual viitor premier. De regulă, partidul cu cea mai mare pondere în Parlament conduce ostilităţile unei moţiuni de cenzură. În cazul de faţă, acest partid (PNL) a preferat o colaborare punctuală, minimală cu USR, în loc să de impună natural, în cadrul unor negocieri rapide. Desigur, un partid de centru-dreapta nu are prea multe în comun cu un partid care reprezintă stânga progresistă dar formarea unui tandem, la nivel de principii minimale, era necesară. Divergenţele pot fi discutate şi după succesul moţiunii. Colaborarea PNL-USR ar fi mărit şansele unei moţiuni de succes.

Interesant este că mecanismul constituţional al moţiunii de cenzură face obligatorii discuţiile pentru formarea unei noi majorităţi înainte de vot. Moţiunea este prezentată în Camere şi votată ulterior. Există, aşadar, garantat un interval de timp minimal pentru posibile negocieri. Acestea însă nu au existat.

Liviu Dragnea este cel care culege roadele eşecului moţiunii de cenzură: este relegitimat în calitate de lider informal al partidului său.

Poziţia UDMR a fost raţională: a cerut să vadă un program de guvernare şi un candidat de premier. Neexistând un program alternativ şi niciun candidat de premier (agreat public de Preşedinte, cel care propune formal un astfel de candidat), comportamentul UDMR la vot era previzibil. Nu este vorba de o alianţă indestructibilă UDMR - PSD, ci doar de punerea în practică a vocaţiei, testate în timp, de partid care se urcă din mers pe o platformă (bandwagonning), o paradigmă explicativă cunoscută în ştiinţa politică.

Lipsa unor negocieri de substanţă a dat naştere la un fenomen cu totul inedit: în preajma moţiunii, majoritatea parlamentară a primit întăriri (parlamentari traseişti) de la opoziţie, nu a fost slăbită, ci întărită.

Odată ce moţiunea nu a fost votată, clivajul politic accentuat va începe să se estompeze. Acesta era un risc care putea fi prevăzut. Liviu Dragnea a ajuns la punctul cel mai de jos al carierei sale politice: condamnat cu executare şi cu riscul de a trece în opoziţie. Odată depăşit acest moment, dezbaterea publică se va purta pe alte coordonate. Liviu Dragnea este cel care culege roadele eşecului moţiunii de cenzură: este relegitimat în calitate de lider informal al partidului său.

Din cauza tuturor acestor motive moţiunea de cenzură a eşuat.

Par mult prea sofisticate aceste explicaţii? Ar trebui atunci să ne indignăm de fiecare dată când o moţiune este sau nu votată, fără a ştii care este de fapt adevărata cauză a eşecului sau a succesului.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite